Este ora 8 într-o dimineață de miercuri și ca în orice dimineață dintr-o zi de lucru aștept trenul de Londra pe peronul 4. Ca în orice zi, trenul întârzie și e aglomerat. Îmi arunc privirea ageră de-a lungul vagonului și, ca niciodată, zăresc un loc lângă un cetățean cu căști pe urechi. Cetățeanul respectiv își întoarce privirea spre fereastră prefăcându-se că nu mă vede. Ca în orice altă dimineață, amiază sau seară. Cetățeanul ăla se numește Timbo.
Timbo lucrează în același departament cu mine dar într-o echipă diferită. La serviciu, stă la 2 metri în spatele meu iar locul pe care el îl numește acasă e la 3 stații de tren de casa mea. Iar acum, dintre cele câteva sute de pasageri din tren, vecinul meu de scaun s-a nimerit să fie chiar Timbo.
Îmi pun rucsacul la compartimentul de bagaje și îmi văd de Candy Crush. Timbo se preface că doarme. Al naibii somn, cu ditamai căștile pe urechi. Trec douăzeci de minute. Timbo deschide ochii și se uită. Examinează atent pe fiecare din cei opt pasageri de pe scaunele alăturate. Numai la mine nu se uită de parcă în dreapta lui ar fi un zid impenetrabil, nu un coleg cu care lucrează de doi ani. Preferă să-și fixeze privirea pe geam și nu și-o dezlipește până ce trenul nu oprește la stația terminus.
Ușile se deschid iar pasagerii își colectează frumos bagajele și se îndreaptă ordonat spre ușă. E rândul meu. Mă pregătesc să înșfac articolul din piele neagră urmărindu-l cu coada ochiului pe Timbo care se hotărește în sfârșit să se ridice. Hi, îi zic eu crezând, nu știu de ce, că voi primi și o replică. Are you ok, Timbo? , plusez eu în nebunia mea rebelă. Ei, aș! Timbo își vede de treabă, de ce oare nu-mi dau eu seama că pentru el sunt ca Sam (Patrick Swayze) în Ghost.
Sunt curios dacă va continua actoria și o dată ce va trebui să coborâm din tren. Lovitură de maestru! În timp ce toți oamenii se îndreaptă spre ușa dinspre locomotivă, Timbo alege ieșirea dinspre spatele trenului. Am părăsit gara și am intrat la Pret a Manger să-mi iau o cafea și să-mi dau seama (îl voi cita pe Trump) of what the heck is going on cu Timbo.
L-am văzut trecând pe lângă cafenea la fel de impasibil. Tot nu mi-am dat seama ce e defect la el. Dar îi cam filează multe lămpițe în tărtăcuța aia. Prea multe ca să le rezolve un tehnician al lămpițelor de genul ăsta. Cinci minute mai târziu intram în birou unde nu sunt salutat decât de către cei doi colegi din echipa mea. Timbo stătea ca în orice dimineață în spatele bancului meu de lucru având aceiași privire tâmpă constantă.
Stătea acolo alături de ceilalți tâmpi din echipa lui, continuând să trăiască într-o bulă izolată de orice altceva din firmă. Bulă cu b. Bulă cu p e tot departamentul lui pe care șeful lor îl denumește management accounts și în care sălăsluiește haosul. Un departament în care nimic nu se reconciliază cu nimic și în care contactul cu echipa noastră (numită, chipurile ironic the dark side) trebuie evitat cu orice preț. Un departament în care toată lumea trebuie să ne fie ostilă de dimineață până seară încercând pe cât posibil să elimine orice contact.
De ce? Nimeni nu știe cu siguranță motivul dar un nene care lucrează pe aici din anii 90 își amintește că a fost la un moment dat un conflict. Ca într-o telenovelă, oamenii trăiau în armonie bucurându-se de faptul că au un job în perioada post-Tatcher. La un moment dat însă, unul din predecesorii mei l-a supărat pe unul din predecesorii lui Timbo. Atât de tare încât nu și-au mai vorbit iar echipele în care lucrau s-au raliat celor două persoane implicate în conflict. Între timp, beligeranții au plecat din firmă și războiul s-a terminat. Nu însă și războiul rece care continuă până în ziua de azi.
Este ora 9.15 și ca în orice dimineață Bacon Bap intră în birou cu o cafea și o chiflă cu bacon servite prompt de Ana și Silviu de la Starbucksul de jos. Nu zice 'bună dimineața' ( de ce ar face-o?), se cufundă comfortabil în fast food și mai aruncă o comandă sclavilor din când în când. O nouă zi din Războiul Rece tocmai a început.
