Cei care trec prin mai multe corporații știu o chestie. Fiecare companie are un logo, un motto și un set de valori pe care șefii le tot schimbă ca pe șosete. Fiecare candidat le învață cât de cât înainte de interviu, apoi le uită.
Există însă un motto alternativ care ne stă împietrit în memorie ca un refren prost și nu se dă dus nici la ani de zile de la momentul demisiei. Totul pleacă de la o vorbă inventată sau împrumutată de un șef cu personalitate puternică. Vorba zboară și se transformă într-o lozincă folosită de tot departamentul, promovată în evaluările anuale, folosită ca argument suprem în orice dispută și folosită cu font mare în prezentările Power Point ale managementului din departament.
Vorba multă sărăcia omului așa ca o să încep cu o corporație la care am fost stagiar o săptămână cu foarte mulți în urmă. Evident, neplătit căci corporația trebuia să găsească soluții de tăiere a costurilor.
Nu vreau scuze, vreau soluții
Lozinca era folosită inițial de managerul unitului 4 de asigurări de la o multinațională olandeză. Un căcat reciclat de pe vremea lui Ceaușescu când proverbul era ‘Nu te duce la șefi cu probleme că te pun să le rezolvi.’
În teorie, ședințele de unit încurajau gândirea analitică, angajații trebuind să vină în fața managementului cu acțiuni corective pentru a contracara deficiențele constatate.
În practică, sună cam așa: ‘Șefu, să trăiți! Văzui eu ca nu se mai cumpără asigurări de sănătate. Ziceau oamenii, mai ales tinerii corporatiști că spitalizarea e oricum gratuită și nu văd rostul unei compensații pentru fiecare zi de spitalizare pentru care să mai plătească și prime de asigurare. Dar o sunai eu pe mama și mi-a zis așa: Ionica, dragă, in localitatea noastră de baștină, Râmnicu Vâlcea, nimic nu e gratis: se dă șpagă la asistente și la doctor. Așa că eu am zis la clienți așa: plătiți prime pentru asigurare și pentru fiecare zi de spitalizare primiți decontarea pentru șpagă plătită personalul medical!’
Șef unit 4: “Bravo, Ioana, n-ai venit cu scuze, ai venit cu o soluție demnă de o firmă multinațională cu sediul în Olanda!”
Ne mutăm la o corporație la care am stat vreo 3 ani
Dacă nu e documentat, nu e făcut!
În mod evident, nu cineva din România a inventat lozinca cu pricina, fiind o regulă internațională cu aplicabilitate în firmele de servicii profesionale.
În teorie, fiecare concluzie a unui raport trebuie însoțită de evidența scrisă a unor acțiuni efectuate de membrii echipei care oferă servicii profesionale gen avocatură, arhitectură sau contabilitate.
În practică, sună cam așa: “Georgeleee, băgami-aș picioarele, unde ai pus bifa în Excelul ‘Teste de control?’ că ai văzut devizul și factura? Cum mă??? Ai scris mai jos ca le-ai văzut pe toate și ai notat excepțiile? Păi ce profesionist ești, mă, tu?? De-aia lucrezi tu aici? Pune mâna și fă o bifă, la naiba, ca acum vine evaluarea aia și îți dau un 2 de te bag direct în PIP!!’
Precizare: PIP = Performance Improvement Process = Înghețare salariu = Stop finanțare cursuri și examene = Nepromovare = Răgaz de 6 luni pentru îmbunătățire, juma de an al cărei final e fie promovarea fie concedierea!
Mergem la următoarea corporație, una independentă dar într-o așteptare febrilă a investitorilor cu bani mulți care vor face să curgă lapte și miere.
Se face când vine investitorul strategic!
Într-o corporație mai mică dar cu aspirații mari, cu angajați cu famelie mare, renumerație mică, după buget, care o mai cârpesc și ei de ici de colo, managementul face față cerințelor cu brio: “Acuum? Nu se poate! Așteaptă până la toamnă ca vine investitorul strategic și ne rezolvă pe toți! “
În teorie, toate bune și frumoase. Firma strânge cureaua la maxim ca să pară cât mai profitabilă în fața investitorilor, atrage cel mai bănos investitor, după care banii încep să curgă și începe să îi plătească regește pe toți cei care au făcut sacrificii!
În practică? Vine investitorul. “Mda, am investit două milioane, cu goodwill de un milion! Buuun, cum ne recuperăm noi investiția? Ia să mai tăiem noi niște costuri!”
Încheiem postarea de azi cu lozinca din corporația care a marcat finalul carierei mele corporatiste din România. Iar lozinca este:
Nu se poate că nu se poate
Autoarea? Una dintre câștigătoarele ‘Pensia de aur’, program prin care pensioniștii care nu contribuiau cu nimic dar nici nu se lăsau duși au fost momiți cu o sumă mare de bani pentru a fi lăsați la vatră. Până atunci însă, stătea și bloca.
Implementăm și noi un ERP? Nu. Pensionista spune că în cartea ei albă din 1991 nu scrie nimic care să o ajute să scrie o concluzie. Aviz nefavorabil de la Direcția Metodologie. Dan în funcțiune noul sistem de back office? Nu. Pensionista nu își mai găsește cartea albă. Alt aviz nefavorabil.
Bine, dar măcar SAP se poate introduce din vară, da? Nu? De ce?
Nu se poate ca nu se poate!
Sfârșitul discuției. Și al proiectului.
De vorbit am mai vorbi, dar eu mi-am auto-propus un KPI și anume să nu fac postări mai mari de 5,000 de cuvinte. Așa că vă las aici, dar voi relua lozincile corporatiste cât de curând posibil pentru că și în străinătate, unde lucrez de aproape 20 de ani avem lozincile, tipicăriile și măgăriile despre care vă scriu pe acest blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu