Fixistul e pe câmp (2007)

Dupa un concediu bine meritat (mai mult de noi pentru ca am fost lasati in sfarsit in pace), Hitler a revenit in Romania. Cum o veste proasta (s-a terminat vacanta) nu vine niciodata singura, Fuhrerul s-a trezit deportat in mijlocul campului (noua cladire de birouri din Pipera - sat). Si ca vestea sa fie de exceptie, fixistul a plecat cu tot cu K-telu si cu contabila contopista si stupida pana la Dumnezeu.

Cine e K-telu? Mda, nu v-am spus, nu l-am considerat niciodata prea important. Dupa ce-a vazut Hitler ca nu o mai scoate la capat cu noi, a aparut intr-o buna zi insotit de o chestie slaba, mica si cu fata mai ovala ca o minge de rugby. Vine Hitler repede la mine, Mr. Antonescu, this is my K-telu, he is your equivalent on the Group. Ok, ok, ii zic eu, ma duc sa cumpar niste Whiskas ca am auzit ca mananca si cainii.

K-telu trebuia sa indeplineasca trei mari sarcini capitale pentru bunul mers al corporatiei. Pe prima o preluase de la Hitler, ca nu mai putea saracutu de atata stres si anume sa tina minuta intalnirii. Adica sa ciuleasca urechile ori de cate ori aveam intalnirile cele celebre in 4 limbi, la care K-telu isi nota constiincios pe laptop toate prostiile si asigna sarcini. Evident, dupa ce le trimitea pe mail, toata lumea se intreba ce-o fi vrut sa spuna.

A doua sarcina tinea de paza lui Hitler. Mai precis, il pazea de noi. Hitler se mai trezea uneori sa vorbeasca peste noi, sa nu zica ca nu si-a facut norma. Evident, nu vroia nimeni sa-i cedeze cuvantul. Si aici intra in scena K-telu, care cu ochii in patru, lua frumusel un pix si incepea sa bata intr-un pahar. Ceva de genul: Hello, you, savages, nu vedeti ca vorbeste Fuhrerul? E foarte important! Mai lipsea sa-si dea jos pantofii si sa bata in masa asa dupa cum vazuse pe genericul de stiri de la Euronews!&

Si bineinteles, nu era K-telu catel daca nu facea el rapoarte despre taskuri si dead-lineuri pe care sa le prezinte Hitler ulterior. De fapt, avea el un tabelas acolo cu taskul si dead-lineul pe care il folosea in fiecare saptamana. Si desi ii explicasem ca sunt unele lucruri care nu pot fi rezolvate in urmatoarele 2 luni, K-telu considera necesar sa ma sune in fiecare saptamana.Dialog telefonic saptamanal: 

Hi, Ion (el nu ma apela cu Antonescu), can you tell me the status of task no. 142?

Pai, nu-ti zisei ma, acum 3 saptamani, ca n-avem licenta si nici nu putem s-o luam pana in toamna, ca n-au aia birou in Romania;? 

Well, it was due one month ago. It questions the on-going of our project!!

Ce proiect, ma, ma lasi? Ala incepe in ianuarie, e totul snur, mai trebuie doar licenta, o hartie, ce dracu, toate testele au iesit ok. 

So, what do I write here?

Scrie ca n-avem licenta da nu moare nimeni din asta.

Can you estimate the revised dead-line?

Ba, tu ai innebunit? N-a reusit Antena1 sa prevada cand primeste licenta pentru Antena3 si tu vrei data exacta?

Can you provide me a percentage of completion?, Continua el mecanic checklistul lui Hitler. 

Ce procentaj, mai, n-auzi ca n-avem licenta? Licenta, mai, li-cen-ta! Daca vrei, mergem pe hacking, si e gata de maine la prima ora! Da amenda o platesti tu!

So, I will write not completed. Project in red!

Scrie pe ma-ta! Hai, pa!

Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut insa un mail de la Hitler via K-telu prin care ne invita pe camp. Nu la un picnic, ci in sediul cladirii unde se mutasera departamentele lor, adica fix in mijlocul campului. Hitler nu putea trai fara sedinte. Oratorul din el nu-l lasa sa se odihneasca pana nu ne demonstra el noua in aplauzele lui K-telu ca nu suntem in stare sa ne completam taskurile.Asa ca, pe o caldura de 39 de grade (pe care acum o regret la cele 15 de pe insula), ne-am inarmat cu o harta si am pornit cu hei-rup in masina consultantului spre iesirea din Bucuresti. Dupa o excursie de o ora (era dupa-masa, nu dimineata) am ajuns. Am remarcat ca mai venisera si alte masini, se stransesera toti sa-i aduca onoruri la Hitler.

Oricum, a meritat plimbarea pana acolo pentru ce-am putut sa vad. Nu stiu cum naiba reusise fixistul sa faca echipa, ca erau 3 romani, 3 hitleristi si 3 slovaci. Vaci nu erau, contopista de la contabilitate se facea ca are treaba. Si in timp ce fiecare vorbea pe limba lui spre disperarea K-telului care batea cu pixu in sticla, apare.... Mr. Cool. Toata lumea ramane masca. Desi eram toti morti de caldura, eram totusi la costum in timp ce Mr. Cool apare cu un tricou mulat Kelvin Klain, pantaloni albi trei sferturi, ochelari de soare si sandale. Zice un salut cu juma de gura, isi trage un scaun si continua sa mestece guma stand picior peste picior. Hitler isi revine si continua (el fiind salariat al holdingului din afara si nu al corporatiei din Romania;, nu prea avea ce comenta prin statut), in timp ce Mr. Cool comenteaza la greu. Seful romanilor face pe durul: Mai, daca mai scoti un cuvant iti crap capul. Dupa ce ca te-ai imbracat asa ca la strand....Mr. Cool are replica pregatita: Auzi, ma, pai aici e ca si cand as veni la mare, fac o ora si jumate si mai e si in mijlocul campului! 

Hitler sta si se ascunde dupa o doamna la 50 de ani cu parul grizonat, se face ca nu aude discutia. Asta pana cand din geanta doamnei suna telefonul destul de tare in acordurile hip-hop ale lui K-Os Love song. Toata lumea e pe jos de ras. Eu reusesc sa ma mentin deasupra mesei, fie si numai pentru placerea de a-l vedea pe Hitler cu capul intors 90% spre doamna (in realitate o tipa super de treaba si deschisa) si cu buza de jos cazand usor din ce in ce mai mult spre barbie. N-am reusit sa aflu daca nu ii plac cantecele de dragoste in general, sau nu-i place tocmai asta pentru ca e “no ordinary love song”.

 La un moment dat, tot tipa asta cu telefonul zice ca a dat o chestie pe la IT-isti (ehe, la dashtept a fost ingropata !) dar ca nu stie stadiul. Hitler ridica capul uitandu-se inspre Constanta. Do you know something? Am crezut ca are o conexiune telepatica cu dashteptul de la IT, numai ca asta din urma era prin Bucuresti, nu la Constanta. Erau vreo 5 oameni in directia aia, asa ca cel mai apropiat arata intrebator spre el de genul Eu sa-ti raspund? No, spune Hitler repede si ridica si mai sus capul. Me?, Intreaba si urmatorul. Hitler nu mai stie cum sa se mai arcuiasca sa ridice capatana si mai sus. Pana la urma ii raspund eu raspicat: ;Nu! As mai fi putut sa ii zic ca de-abia atunci aflasem ca un 1 Mb are 1,024 Kb si nu 1,000 Kb cum eram ferm convins pana atunci sau multe alte chestii care-mi demonstreaza novicitatea in materie de IT. L-am lasat sa creada ca sistemul informatic (al Dashteptului) e totuna cu sistemul informational (al meu), ca oricum pana pe insula unde aveam sa plec nu ii razbea lui privirea.

Ar mai fi fost multe de comentat dar se facuse ora 5,30 PM asa ca toata lumea s-a ridicat solemn sa sparga usa mai bine. Nu inainte insa ca 5 din cei 10 participanti sa anunte ca e ultima sedinta la care participa si ca e ultima lor saptamana in proiect. Fie au plecat din corporatie (recte io!), fie la alt departament unde nu exista nici Hitler nici contopiste. Si cam asa am tras eu cortina la corporatia austriaca asediata de hitleristi. Nu i-am lasat pe actorii principali sa se incline in fata mea. Ca in orice corporatie mi-am facut prieteni de la care mi-am luat in mod frumos la revedere. Sper sa le fie bine tuturor oriunde vor fi. 

Fixistul (2007)

 L-ati vazut in carne si oase pe Nicolae Ceausescu ? Daca aveti peste 38 de ani, probabil ca da. Pe acea vreme, chiar si copiii de la grupa mare erau obligati sa se inroleze la orice cuvantare si vizita de lucru a maniacului. Ati vazut ca atare un personaj al istoriei, unul negativ cu siguranta, un tiran si un mare dictator al istoriei.

L-ati vazut insa si pe Adolf Hitler? Cel mai mare tiran si dictator din istorie? Putin probabil, data fiind si varsta celor ce folosesc internetul in Romania. Cred ca multi insa, mai ales cei pasionati de istorie, si-ar fi dorit mult sa-l intalneasca. Eu insa nu. Pentru ca, de ceva vreme, il intalnesc in fiecare zi. 

Adolf Hitler al corporatiei nu este cu carare pe dreapta, cu mustacioara scura, cu tuneca maronie si cu o zvastica rosie pe maneca. Mai degraba il vei recunoaste dupa larghetea cu care se aseaza la masa la sedinte, inclina capul intr-o parte si zice Mr. Antonescu, when will you deliver....? Will it be into dead-line agreed as....?Dead-line, dead-line, dead-line..... Toata lumea e facuta din dead-lineuri pentru fixist. Are si el fixul lui. Probabil i se trage de la maica-sa, care ii dadea directive de genul Pana la 6 seara sa vii cu tema facuta sau Vezi ca la 10 trebuie sa fii acasa. Sau poate de la nevasta, se stie ca astia zbiri pe la serviciu sunt tinuti sub papuc acasa. 

Sa te apuci sa-i explici unui fixist ca un proiect cu vreo 10 subpuncte nu depinde numai de tine? Tot ce poti sa faci este sa presupui ca toti isi vor respecta termenele si ca atare vei putea preda dracovenia la data X. Numai ca vine data X si nimeni nu-si misca fundul asa ca pica dead-lineul si intervine Hitler. Deja in ziua X+1 stiu la ce sa ma astept la prima ora.

Hitler cel modern nu da din mana si-si etaleaza la microfon talentele. El are mail. Si, in maniera lui spartana, nu-si va incepe mailul cu Dear Benito, ci intotdeauna cu Dear Mr. Mussolini. Asta spre deosebire de toti ceilalti care ii apeleaza pe toti dupa numele mic, indiferent de varsta, de parca ar fi mancat din aceeasi farfurie cu un om care le-ar putea fi tata. Privesc la lista facuta de fixist. De taskuri. Si evident, de dead-lineuri. Fiecare cu persoana responsabila atasata. Nu scrie Miklos, Benito, Ion, Mihai. Scrie Horthy, Mussolini, Antonescu si Antonescu. Pe deasupra mai avem si cate o bila alba sau neagra daca ne facem sau nu treaba. Fixistul nu putea renunta la ideea ca totul se reduce la dead-line. Nu conta daca dead-lineul ala avea vreo relevanta pentru ansamblul proiectului. Pentru el, orice nerespectare cerea investigatii. Peste investigatii. Si bineinteles vinovati, noi termene, noi responsabili.

Ca atare, am 1000 de lucruri importante de facut, dar nu pot sa le fac pentru ca am doua fleacuri cu dead-line de la fixist. Doua fleacuri de 2 lei, total lipsite de importanta, dar puse pe lista fixistului. Evident, valoarea adaugata businessului de pe urma lor este mult mai mica decat a celorlalte lucruri din afara listei lui, dar asa e cand ai un coordonator maniac. Altminteri te vei trezi cu o fata plangareata de culoare rosie pe lista lui de to do-uri. Ceea ce inseamna bad, bad dog.

De ce trebuie sa le fac? Ca sa nu aud gura lui spurcata cum indruga tot felul de prostii? Nu, am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Pentru ca fixistul a invatat sa escaladeze. Un alt termen corporatist intalnit tot mai des. Pentru ca dupa ce voi auzi toate aceste tampenii de la el, le voi auzi si de la sefii Corporatiei (ca sefii directi ii dau si ei flit). Cum nu ne indeplinim termenele si periclitam proiectul. E de inteles. Ei, aia mari, big bosses, nu iau contact cu realitatea si au tendinta sa-i creada pe expatii lu peste care vorbesc din carti. Ei ii vor crede pe fixistii care acasa sunt strict condusi de nevasta iar la serviciu isi varsa ofurile pe noi. Pe maniacii care au lista de cumparaturi de la supermarket in fiecare sambata dimineata si care trebuie sa-si justifice orice omisiune catre nevasta (plus plan de actiune si corectare a deficientelor). Care dupa un week-end planificat de nevasta de sambata dimineata pana duminica seara vin la serviciu sa arate si ei ca au autoritate. Si ca stiu sa conduca, sa stabileasca planuri de actiune, dead-lineuri, responsabili si bineinteles FIXATII.

Luna de miere într-o corporație

Luna de miere are … șase luni!

Pe vremea când nu eram manager într-un birou din clădirea londoneză în formă de castravete murat ci doar un tânăr aspirant la ceva mai bun pe o insuliță mică, aveam un șef care mi-a zis o chestie. Jobul, spunea el, e ca și căsătoria. Are o lună de miere după care încep problemele. Luna de miere ține șase luni, zâmbea el, întorcându-se apoi de îndată la tipicăriile lui. 

Am pus povestea pe seama excentricității lui și mi-am văzut de treabă. Aveam însă să-i dau dreptate după juma de an. După trei ani i-am dat din nou dreptate, aflându-mă deja la primul job din Londra. Iar acum, la 10 ani de când mi-a fost spusă chestia asta, mă văd nevoit să-i dau dreptate din nou fostului meu șef: Luna de miere într-o corporație ține șase luni!

Și? Cum te-ai acomodat la noi? 

Cum ți se pare? Așteptările tale au fost îndeplinite? Cam acestea erau întrebările adresate mieros începând de la șeful direct și terminând cu Marele Șef.

Câteva luni mai târziu aveam să fac cunoștiință cu Scorpia. Din fericire indirect căci ciocanul a fost aruncat către al meu subaltern. Ceee? De ce să fac asta în februarie? De ce să nu fac in mai? Ce aveți voi cu viața mea? Culmea e ca avea parțial dreptate. Era ca în bancul ăla cu regele si merele. Marele șef vroia ceva în două săptămâni, dregătorul plusează cu încă două mai repede să dea bine, șefuletele mai bagă trei din același motiv și când ajunge la ultimul minion se fac trei luni. Așa că stai să explici că de fapt nu ne trebuie acum ci peste vreo 3 luni și că de fapt noi vrem să fim proactivi și de-aia cerem mai devreme. Ceeee? Că de ce să fim proactivi? Și dacă tot sunteți proactivi de ce nu ziceți de la început că asta e ceva nice to have și de fapt nu ăsta e deadline-ul. Noi mailuri, noi explicații. Una.

Mai trec două luni 

și mă întreabă șefu ce proiecte mai am. Că ei nu m-au luat să fac doar muncă recurentă, m-au luat să le implementez un sistem. Deci când încep să mă interesez, să aflu cotații, să fac bidding, tendering, comparații și când e gata? Wow! Așa de ușor să se miște oare lucrurile în firma asta oare? Birocrație nu există?

Am primit răspunsul după două săptămâni, timp în care n-am stat degeaba. Am făcut research pe LinkedIn, am găsit liderul de piață și chiar am aranjat o întâlnire Discovery cu doi consultanți și vreo trei mai-mari de la noi. Vine ajunul întâlnirii, mă pregăteam să plec acasă când apare șefu de la întâlnirea cu șefa lui. Ce să vezi, că să inventez ceva să nu mai ținem întâlnirea de a doua zi. Vezi dom’le să vorbesc mai întâi cu mai-marele de la Change Management că ăla și numai ăla are să știe ce întâlniri am mai avut noi cu firma aia. Chipurile, ăia au mai licitat o dată și ceva n-a ieșit bine. Două.

Între timp mai am o întâlnire 

cu altă firmă, obțin și un preț de data asta. Îi zic și șefului, pare încântat de ofertă. Până a doua zi. Că a doua zi se întâlnește iar cu șefa lui. Care iar scoate rotocoale de fum pe nări, și nu e de la fumat. Pare-se că omul de la firma asta a doua fusese așa de entuziasmat că mi-a vorbit încât a luat deja legătura cu un mare șef de-al nostru din State. Și îi declarase foarte încântat că totul e minunat, că a vorbit deja cu reprezentantul nostru din Uk, adică io. Care io numai reprezentant pe UK nu eram, eram un simplu aspirant la o implementare de soluții IT. Acum șeful ăsta nu știu cât de mult a apreciat faza, dar presupun că nu foarte mult dată fiind starea de iritare a șefei șefului.

Concluzia? De ce nu vorbim mai întâi cu Change Management, că ăia sunt atoateștiutori. Trei.

În fine, 

vorbim și cu Change Management. Ăia: Da, dom’le nu e problema, faceți voi o cerere și noi analizăm. Fac cererea, o trimit lui Șefu.  Mai trec două luni. Șefu e ocupat, n-a avut timp să revizuiască cererea. Dar cu toate astea mă întreabă ce să le dau la subalterni să facă toamna. Păi ce să le dau, șefu? Nu implementăm drăcovenia până atunci și o să fie ocupați cu asta? Nuu, că nu există suficient apetit pentru schimbare acum. Tot el era ăla care acum două luni îmi spunea că e imperios necesar să schimbăm softul și să implementăm unul nou. Patru.

Aș putea să număr mult și bine. Concluzia e tot aceeași și vine de la fostul meu șef. Luna de miere într-o corporație ține șase luni. Maxim! 

2022 : Perioada de probă

În caz că nu știați ce KPI mai urmăresc angajatorii în anul Domnului 2022 vă spun eu: punctualitatea.

Adică să vii la birou până la 9 dimineața, să deschizi laptopul conștiincios și să începi munca nu să stai la cafele. Slavă Domnului, m-a ajutat munca de acasă să-mi ating acest obiectiv care în mod normal ar fi fost misiune imposibilă pentru mine. Săru-mâna coane Boris, că ai recomandat munca la domiciliu timp de peste o lună din cele trei cât a ținut perioada de probă.

Prin urmare, am obținut în mod miraculos un feedback pozitiv și la capitolul punctualitate, semnat de către șefu, șefu lui și directorul general al noii firme în care lucrez de peste un trimestru. Pe lângă asta, trei pagini atent documentate cu ce-am făcut, ce n-am făcut și ce-ar fi fost bine să fac chiar dacă nu trebuia să fac și la urma urmei… am trecut perioada de probă!

Ptiu! Că tare greu mi-a mai fost. Nu că m-am omorât cu munca dar era să mor de frică că iau Covid sau alt virus londonez și nu-mi plătesc ăștia concediul medical decât cu indemnizația minimă pe economie. Care tare minimă mai e, mai ales când ai o gură (maaaaaare) în plus de hrănit.

 

Una peste alta, am trecut și peste asta. Bine, mai trebuie să trec eu peste o conțopistă de la Secretariat, o dragonoaică din State și o istericuță din propriul departament. Experiență am, așa că nu-mi fac probleme. N-am crezut, la cât de cârcotaș sunt eu de obicei, dar trebuie la un moment dat s-o zic și pe asta. Parcă e mai bine! 

Poate e efectul ăla eliberator când scapi naibii de un gunoi de șef bully, micromanager, cu idei fixe și absurde. 

Spot the manager

Știu că am zis că nu mai scriu nimic de corporația nr. 6 și de ai ei mgr-i dar uite că nu mă lasă.. poștașul. Care vine și-mi aduce un pachet pentru mine. Nici măcar nu e de la Amazon. De fapt este de la Amazon, dar nu-mi aduc aminte să fi comandat eu ceva.

O să vă spun de la cine e dar înainte de asta hai să fac o precizare. Am folosit abrevierea mgr, hai să vă spun ce înseamnă. Poate însemna 3 lucruri: manager, măgar și măgaru’ dracu’.

Hai să mai fac o precizare, pe care am omis-o până acum pe blog pentru că nu mi s-a părut relevantă.  Pe la începutul anului, a existat o schimbare. Între mine și Măgaru’ dracu’ care mi-era șef direct, a mai fost interpus un manager.

De ce zic că nu e relevantă? Pentru că a fost doar de formă. Managerul era șef direct pe hârtie, dar Măgaru’ Dracu’ era ăla care conducea ședințele, dicta dictate dictatoriale, făcea evaluările și mă storcea de nervi. Tot el a fost ăla care s-a ocupat de cadoul și de felicitarea mea de goodbye.

Și dacă am pomenit de cadouri și de felicitări, hai să enumăr toate situațiile în care cineva primește așa ceva de la colegi sau de la firmă. Una dintre ele e cea menționată adineauri; aia în care după ani de zile de lucrat cu un idiot, te cari dracului din firmă. Asta-i una.

Dar nu e singura. Ar mai fi și aia pe care o primești în ziua aia în care te apucă plânsu că faci patruj’ (sau câți oi face) de ani și tu tot într-o firmă jalnică lucrezi și tot pentru niște idioți. Asta e a doua. Și mai e una.

A treia e aia când ai un life event. Life event ca ăla de-l pui pe facebook, doar că de data asta îl selectează HR-ul pentru tine și te trezești cu o felicitare și un cadou.

În cazul meu, planetele s-au aliniat într-un mod ciudat, în sensul că mă calificam pentru toate trei. Dar, și e un mare daaar aici, Măgaru’ Dracu’ s-a ocupat de aspectul acesta așa că… 

De ziua mea n-am primit nimic. Cică de când cu pandemia nu mai stă nimeni să circule felicitări. Iar life event și goodbye card au fost combinate, că era mai ușor pentru Măgaru Dracu. Am primit o felicitare mică cu titlul ‘New Job’ și cu explicația că am … două joburi noi și implicit doi șefi noi: unul la muncă, altul acasă. N-am avut ce să răsfoiesc prea mult. Am primit mesaje de la cei de la care nu mă așteptam și nu am primit de la cei de la care mă așteptam. Măgaru Dracu’ dădea dovadă din nou că după 5 ani nu știa nici ce fac, nici de ce fac și nici cu cine lucrez.

Am primit și un mic voucher pe care l-am spart repede pe câteva hăinuțe și multe scutece.

A trecut și ultima zi în corporație. Numai că în clipa în care concluzionam că nu mai există urmă de umanitate în acea firmă, iată că sună poștașul cu un pachet pentru mine. De la mine nu era, că eram prea zombie să mai fac comenzi. De la significant other nici atât că era la fel de zombie. De la ăla micu nu era, că avea doar câteva zile de viață. De la părinți, rude și prieteni nu era că deja ne umpluseră toți casa cu cadouri.

I-am exclus pe toți. Să fie oare de la Iohannis că l-am votat în 2019 în turul II? Posibil, la cât de “rapid” e omu! Nu mai aveam alte idei așa că l-am deschis. Nu avea sigiliu prezidențial ci era de la Manager.

Nu de la Magaru Dracu, ci de la Manager. Cea care a fost interpusă între mine și Măgaru Dracu. Din banii ei, îmi cumpărase ceva care a fost de altfel foarte apreciat de către micul destinatar. Asta pentru că pur și simplu a înțeles ce înseamnă să fii manager chiar și în condițiile în care Măgaru Dracu se băga tot timpul peste ea. 

Un gest frumos ca un miracol de Crăciun care mi-a redat cumva speranța că mai există umanitate, o licărire de speranță în firma aia și pentru prietenii mei rămași încă acolo. Cât despre Măgaru Dracu, el n-a înțeles nimic. N-a înțeles nici ce  înseamnă să fii manager, nici să conduci o echipă, nici care sunt prioritățile, nici că dacă azi ești pe val mâine poți fi foarte bine pe făraș. Probabil își va petrece sărbătorile gândindu-se la cum să alinieze și formateze situațiile financiare mai bine.

Dicționar corporatist: Succesorul natural

Am crezut că nu mai e nimic de spus despre corporația lui Pește prăjit. Așteptam să treacă zilele, așa una câte una, până la ultima secundă din preaviz. Asta până când m-a lovit un mail de la Vade Twat. Vade ne anunța că se pensionează dar nu înainte de a mai dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de Twat e.

Grijuliu nevoie mare să nu rămână locul neocupat, Twat ne anunța că a găsit deja un succesor. Cine? Subordonatul din dotare care a bușit total un trimestru și era să mai  bușească încă zece dacă n-aș fi stat cu ochii pe el ca pe butelie. Probabil pe principiul ‘Prostul până nu-i fudul, nu e prost destul’, Twat s-a simțit dator să ne spună așa în mailul ăla cam pe ce considerente a fost luată decizia numirii succesorului.

Ei bine, iegzistă o explicație. Personajul ăsta * al Arabiei (completați voi dacă sunteți citiți) este nici mai mult nici mai puțin decât succesorul “natural” a lui Vade Twat. Adicătelea chestii d-astea de bun simț dintr-o corporație care se respectă cum ar fi scoaterea la concurs unui post vacant și o selecție de candidați supervizată de HR sunt pentru fraieri. Alți colegi ai lui * al Arabiei, deși sunt de 3 ori mai deștepți și ar putea să facă jobul de 5 ori mai bine, nici măcar nu sunt luați în considerare. Asta pentru că n-au fost subordonații lui Twat.

Ca într-o monarhie…. Pfff! Care monarhie? Comparația are sens doar dacă vorbim de o monarhie d-aia absolută, gen Cersei din Game of Thrones. Pentru că într-o monarhie constituțională (aici Carol al II-lea ar fi excepția), prințul moștenitor nu va moșteni decât niște chestii birocratice, administrative și al naibii de istovitoare, prim-ministrul fiind cel care va conduce țara de facto. Prim-ministru ajuns acolo în urma unor criterii democratice bine-înțeles.

Ca într-o dictatură … Pfff! Care dictatură? În China comunistă, toți liderii au ajuns acolo în urma unor lupte pentru putere, nu pentru că au fost desemnați de cineva (rudă sau nu) “succesor natural”. În România comunistă, Ceaușescu a pornit de la cizmar nu de la fiu de lider. Copiii lui nu au fost “in line” pentru succesiune, în niciun moment al istoriei.

Hm! Să fie asta o situație fără precedent? A reușit Vade Twat să creeze ceva nou? Nu. Pentru că mai rămâne un singur reper de comparație. Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un. Liderii supremi din Coreea de Nord. Kim Jong-un a fost succesorul natural al lui Kim Jong-il, așa după cum Kim Jong-il a fost succesorul natural al lui Kim Il-sung.

Reiau.. Aidoma unei povești de groază în cea mai cruntă dictatură de pe pământ, dictatorul african Saffa și Old Fart Vade Twat ignorau orice guvernanță corporatistă. Nepăsându-le de merite și de sănătatea psihică a angajaților, acordau orice poziție vacantă prietenilor lor din copilărie pe care tot ei i-au adus în firmă. Să facă publice pozițiile vacante pe intranet și să ofere egalitate de șanse tuturor? Neah! Astea sunt vise pe care ni le vând corporațiile din lumea așa-zisă democrată! În coșmelia old-school rebranduită în corporație cu pretenții (deșarte) de listare pe bursă, cei de la HR sunt doar niște jaloane printre care fac slalom niște cowboy triști dar cu mult tupeu.

Revenind la succesorul natural * al Arabiei, acesta acceptă promovarea cu aceeași privire tâmpă cu care, peste 30 de ani, propriul succesor natural va accepta promovarea o dată ce * al Arabiei se va fi pensionat. Circuitul succesiunii în natură este de neclintit.

Jocul aparențelor: Importanța de a părea busy

Zi banală, ședință banală, informare banală. Idiotul care mi-a fost șef cinci ani încearcă să facă pe dășteptu ca de obicei, informându-ne el ce se mai întâmplă. Nu îl ascult. Stau pe telefon și citesc știrile BBC că mă interesează mai mult ce se întâmplă pe planetă decât balivernele lui. Are și lucratul de acasă avantajele lui.

La un moment dat mă trezește Gandhi cu o întrebare: “Auzi măi Saffa dar stagiarul ăsta care trebuie să vină în practică, al cui băiat sau nepot e?” Pe cât de precisă fu întrebarea, pe atât fu și răspunsul:  “Aa, păi e băiatul unui prieten de familie al CFO-ului.” Asta mă trezi puțin. Dar nu din motivul pe care l-ar crede unii.

Desigur, un jurnalist de investigație și-ar fi frecat mâinile de bucurie, ar fi notat pe agendă cu litere mari și apoi subliniat NEPOTISM după care s-ar fi apucat să înfiereze diverși indivizi în frunte cu Saffa. Nu asta mă interesează pe mine. Statistic vorbind, foarte rar am avut probleme cu pila vreunui boss. În principiu, boșii nu recomandă vreun idiot pentru că-și pun propriul obraz la bătaie în caz de catastrofă.

Ce nu-mi dă mie e cealaltă parte a ecuației. Primim vreo doi stagiari unul după altul, ambii rude de boși după care trec doi ani fără să mai vedem niciun stagiar. Și Saffa și Porcu și Tocilaru de la jobul anterior refuzau cu obstinație aplicații de la studenți eminenți nepiloși pe motiv că… suntem prea ocupați cu sfârșitul de lună.

Oare? Chiar suntem? Niște operațiuni de rutină, aceleași de la o lună la alta, plecăm la aceeași oră acasă… Unde e gradul suplimentar de ocupare? Și apoi, dacă ești chiar așa de ocupat, poți să le ceri doar să observe ceea ce faci (work shadowing), nu trebuie să le predai ca la școală. Ca să nu mai zic că ar putea chiar să te ajute, cel puțin cu niște hârțogării birocratice, de exemplu să plimbe niște hârtii de la imprimantă la Saffa, că tipicarul nu știe să revizuiască decât cu hârtia și rigla să vadă cum sunt aliniate numerele la milimetru.

Dar nu. Nu asta era ideea. Bine că mi-a explicat cineva de la HR, că altminteri muream dracului prost. Nu e important cum percepem noi înșine când și dacă suntem busy. Nu. Important e cum percep ei. Ceilalți. Competiția. Iar prin competiție înțelegem șefii celorlalte departamente.

Vorbim așadar de aparențe. Asistăm pur și simplu la un joc, un Game of Thrones (sau mai degrabă Squid Game) în care o mână de neisprăviți încearcă să avanseze agățându-se de niște pârghii putrezite. Scopul final este să-și depuncteze adversarii (alți șefi de departament) menținând un Blaming culture sufocant iar singura modalitate de a puncta ei înșiși este prin menținerea unor aparențe lipsite de fond și de logică.

“Aaa, it makes sense”, mă întrerupe Gandhi din șirul gândirii. Mda, are sens să nu te opui unei stagiaturi propuse de marele boss, că altminteri zbori. În rest, nu are niciun sens. Nu pentru mine. M-am săturat să fiu un player în jocul aparențelor și al blamării. Pentru mine, soluția demisiei a fost cea corectă. Game over.