Zi banală, ședință banală, informare banală. Idiotul care mi-a fost șef cinci ani încearcă să facă pe dășteptu ca de obicei, informându-ne el ce se mai întâmplă. Nu îl ascult. Stau pe telefon și citesc știrile BBC că mă interesează mai mult ce se întâmplă pe planetă decât balivernele lui. Are și lucratul de acasă avantajele lui.
La un moment dat mă trezește Gandhi cu o întrebare: “Auzi măi Saffa dar stagiarul ăsta care trebuie să vină în practică, al cui băiat sau nepot e?” Pe cât de precisă fu întrebarea, pe atât fu și răspunsul: “Aa, păi e băiatul unui prieten de familie al CFO-ului.” Asta mă trezi puțin. Dar nu din motivul pe care l-ar crede unii.Desigur, un jurnalist de investigație și-ar fi frecat mâinile de bucurie, ar fi notat pe agendă cu litere mari și apoi subliniat NEPOTISM după care s-ar fi apucat să înfiereze diverși indivizi în frunte cu Saffa. Nu asta mă interesează pe mine. Statistic vorbind, foarte rar am avut probleme cu pila vreunui boss. În principiu, boșii nu recomandă vreun idiot pentru că-și pun propriul obraz la bătaie în caz de catastrofă.
Ce nu-mi dă mie e cealaltă parte a ecuației. Primim vreo doi stagiari unul după altul, ambii rude de boși după care trec doi ani fără să mai vedem niciun stagiar. Și Saffa și Porcu și Tocilaru de la jobul anterior refuzau cu obstinație aplicații de la studenți eminenți nepiloși pe motiv că… suntem prea ocupați cu sfârșitul de lună.
Oare? Chiar suntem? Niște operațiuni de rutină, aceleași de la o lună la alta, plecăm la aceeași oră acasă… Unde e gradul suplimentar de ocupare? Și apoi, dacă ești chiar așa de ocupat, poți să le ceri doar să observe ceea ce faci (work shadowing), nu trebuie să le predai ca la școală. Ca să nu mai zic că ar putea chiar să te ajute, cel puțin cu niște hârțogării birocratice, de exemplu să plimbe niște hârtii de la imprimantă la Saffa, că tipicarul nu știe să revizuiască decât cu hârtia și rigla să vadă cum sunt aliniate numerele la milimetru.
Dar nu. Nu asta era ideea. Bine că mi-a explicat cineva de la HR, că altminteri muream dracului prost. Nu e important cum percepem noi înșine când și dacă suntem busy. Nu. Important e cum percep ei. Ceilalți. Competiția. Iar prin competiție înțelegem șefii celorlalte departamente.
Vorbim așadar de aparențe. Asistăm pur și simplu la un joc, un Game of Thrones (sau mai degrabă Squid Game) în care o mână de neisprăviți încearcă să avanseze agățându-se de niște pârghii putrezite. Scopul final este să-și depuncteze adversarii (alți șefi de departament) menținând un Blaming culture sufocant iar singura modalitate de a puncta ei înșiși este prin menținerea unor aparențe lipsite de fond și de logică.
“Aaa, it makes sense”, mă întrerupe Gandhi din șirul gândirii. Mda, are sens să nu te opui unei stagiaturi propuse de marele boss, că altminteri zbori. În rest, nu are niciun sens. Nu pentru mine. M-am săturat să fiu un player în jocul aparențelor și al blamării. Pentru mine, soluția demisiei a fost cea corectă. Game over.
