Luna de miere într-o corporație

Luna de miere are … șase luni!

Pe vremea când nu eram manager într-un birou din clădirea londoneză în formă de castravete murat ci doar un tânăr aspirant la ceva mai bun pe o insuliță mică, aveam un șef care mi-a zis o chestie. Jobul, spunea el, e ca și căsătoria. Are o lună de miere după care încep problemele. Luna de miere ține șase luni, zâmbea el, întorcându-se apoi de îndată la tipicăriile lui. 

Am pus povestea pe seama excentricității lui și mi-am văzut de treabă. Aveam însă să-i dau dreptate după juma de an. După trei ani i-am dat din nou dreptate, aflându-mă deja la primul job din Londra. Iar acum, la 10 ani de când mi-a fost spusă chestia asta, mă văd nevoit să-i dau dreptate din nou fostului meu șef: Luna de miere într-o corporație ține șase luni!

Și? Cum te-ai acomodat la noi? 

Cum ți se pare? Așteptările tale au fost îndeplinite? Cam acestea erau întrebările adresate mieros începând de la șeful direct și terminând cu Marele Șef.

Câteva luni mai târziu aveam să fac cunoștiință cu Scorpia. Din fericire indirect căci ciocanul a fost aruncat către al meu subaltern. Ceee? De ce să fac asta în februarie? De ce să nu fac in mai? Ce aveți voi cu viața mea? Culmea e ca avea parțial dreptate. Era ca în bancul ăla cu regele si merele. Marele șef vroia ceva în două săptămâni, dregătorul plusează cu încă două mai repede să dea bine, șefuletele mai bagă trei din același motiv și când ajunge la ultimul minion se fac trei luni. Așa că stai să explici că de fapt nu ne trebuie acum ci peste vreo 3 luni și că de fapt noi vrem să fim proactivi și de-aia cerem mai devreme. Ceeee? Că de ce să fim proactivi? Și dacă tot sunteți proactivi de ce nu ziceți de la început că asta e ceva nice to have și de fapt nu ăsta e deadline-ul. Noi mailuri, noi explicații. Una.

Mai trec două luni 

și mă întreabă șefu ce proiecte mai am. Că ei nu m-au luat să fac doar muncă recurentă, m-au luat să le implementez un sistem. Deci când încep să mă interesez, să aflu cotații, să fac bidding, tendering, comparații și când e gata? Wow! Așa de ușor să se miște oare lucrurile în firma asta oare? Birocrație nu există?

Am primit răspunsul după două săptămâni, timp în care n-am stat degeaba. Am făcut research pe LinkedIn, am găsit liderul de piață și chiar am aranjat o întâlnire Discovery cu doi consultanți și vreo trei mai-mari de la noi. Vine ajunul întâlnirii, mă pregăteam să plec acasă când apare șefu de la întâlnirea cu șefa lui. Ce să vezi, că să inventez ceva să nu mai ținem întâlnirea de a doua zi. Vezi dom’le să vorbesc mai întâi cu mai-marele de la Change Management că ăla și numai ăla are să știe ce întâlniri am mai avut noi cu firma aia. Chipurile, ăia au mai licitat o dată și ceva n-a ieșit bine. Două.

Între timp mai am o întâlnire 

cu altă firmă, obțin și un preț de data asta. Îi zic și șefului, pare încântat de ofertă. Până a doua zi. Că a doua zi se întâlnește iar cu șefa lui. Care iar scoate rotocoale de fum pe nări, și nu e de la fumat. Pare-se că omul de la firma asta a doua fusese așa de entuziasmat că mi-a vorbit încât a luat deja legătura cu un mare șef de-al nostru din State. Și îi declarase foarte încântat că totul e minunat, că a vorbit deja cu reprezentantul nostru din Uk, adică io. Care io numai reprezentant pe UK nu eram, eram un simplu aspirant la o implementare de soluții IT. Acum șeful ăsta nu știu cât de mult a apreciat faza, dar presupun că nu foarte mult dată fiind starea de iritare a șefei șefului.

Concluzia? De ce nu vorbim mai întâi cu Change Management, că ăia sunt atoateștiutori. Trei.

În fine, 

vorbim și cu Change Management. Ăia: Da, dom’le nu e problema, faceți voi o cerere și noi analizăm. Fac cererea, o trimit lui Șefu.  Mai trec două luni. Șefu e ocupat, n-a avut timp să revizuiască cererea. Dar cu toate astea mă întreabă ce să le dau la subalterni să facă toamna. Păi ce să le dau, șefu? Nu implementăm drăcovenia până atunci și o să fie ocupați cu asta? Nuu, că nu există suficient apetit pentru schimbare acum. Tot el era ăla care acum două luni îmi spunea că e imperios necesar să schimbăm softul și să implementăm unul nou. Patru.

Aș putea să număr mult și bine. Concluzia e tot aceeași și vine de la fostul meu șef. Luna de miere într-o corporație ține șase luni. Maxim! 

2022 : Perioada de probă

În caz că nu știați ce KPI mai urmăresc angajatorii în anul Domnului 2022 vă spun eu: punctualitatea.

Adică să vii la birou până la 9 dimineața, să deschizi laptopul conștiincios și să începi munca nu să stai la cafele. Slavă Domnului, m-a ajutat munca de acasă să-mi ating acest obiectiv care în mod normal ar fi fost misiune imposibilă pentru mine. Săru-mâna coane Boris, că ai recomandat munca la domiciliu timp de peste o lună din cele trei cât a ținut perioada de probă.

Prin urmare, am obținut în mod miraculos un feedback pozitiv și la capitolul punctualitate, semnat de către șefu, șefu lui și directorul general al noii firme în care lucrez de peste un trimestru. Pe lângă asta, trei pagini atent documentate cu ce-am făcut, ce n-am făcut și ce-ar fi fost bine să fac chiar dacă nu trebuia să fac și la urma urmei… am trecut perioada de probă!

Ptiu! Că tare greu mi-a mai fost. Nu că m-am omorât cu munca dar era să mor de frică că iau Covid sau alt virus londonez și nu-mi plătesc ăștia concediul medical decât cu indemnizația minimă pe economie. Care tare minimă mai e, mai ales când ai o gură (maaaaaare) în plus de hrănit.

 

Una peste alta, am trecut și peste asta. Bine, mai trebuie să trec eu peste o conțopistă de la Secretariat, o dragonoaică din State și o istericuță din propriul departament. Experiență am, așa că nu-mi fac probleme. N-am crezut, la cât de cârcotaș sunt eu de obicei, dar trebuie la un moment dat s-o zic și pe asta. Parcă e mai bine! 

Poate e efectul ăla eliberator când scapi naibii de un gunoi de șef bully, micromanager, cu idei fixe și absurde. 

Spot the manager

Știu că am zis că nu mai scriu nimic de corporația nr. 6 și de ai ei mgr-i dar uite că nu mă lasă.. poștașul. Care vine și-mi aduce un pachet pentru mine. Nici măcar nu e de la Amazon. De fapt este de la Amazon, dar nu-mi aduc aminte să fi comandat eu ceva.

O să vă spun de la cine e dar înainte de asta hai să fac o precizare. Am folosit abrevierea mgr, hai să vă spun ce înseamnă. Poate însemna 3 lucruri: manager, măgar și măgaru’ dracu’.

Hai să mai fac o precizare, pe care am omis-o până acum pe blog pentru că nu mi s-a părut relevantă.  Pe la începutul anului, a existat o schimbare. Între mine și Măgaru’ dracu’ care mi-era șef direct, a mai fost interpus un manager.

De ce zic că nu e relevantă? Pentru că a fost doar de formă. Managerul era șef direct pe hârtie, dar Măgaru’ Dracu’ era ăla care conducea ședințele, dicta dictate dictatoriale, făcea evaluările și mă storcea de nervi. Tot el a fost ăla care s-a ocupat de cadoul și de felicitarea mea de goodbye.

Și dacă am pomenit de cadouri și de felicitări, hai să enumăr toate situațiile în care cineva primește așa ceva de la colegi sau de la firmă. Una dintre ele e cea menționată adineauri; aia în care după ani de zile de lucrat cu un idiot, te cari dracului din firmă. Asta-i una.

Dar nu e singura. Ar mai fi și aia pe care o primești în ziua aia în care te apucă plânsu că faci patruj’ (sau câți oi face) de ani și tu tot într-o firmă jalnică lucrezi și tot pentru niște idioți. Asta e a doua. Și mai e una.

A treia e aia când ai un life event. Life event ca ăla de-l pui pe facebook, doar că de data asta îl selectează HR-ul pentru tine și te trezești cu o felicitare și un cadou.

În cazul meu, planetele s-au aliniat într-un mod ciudat, în sensul că mă calificam pentru toate trei. Dar, și e un mare daaar aici, Măgaru’ Dracu’ s-a ocupat de aspectul acesta așa că… 

De ziua mea n-am primit nimic. Cică de când cu pandemia nu mai stă nimeni să circule felicitări. Iar life event și goodbye card au fost combinate, că era mai ușor pentru Măgaru Dracu. Am primit o felicitare mică cu titlul ‘New Job’ și cu explicația că am … două joburi noi și implicit doi șefi noi: unul la muncă, altul acasă. N-am avut ce să răsfoiesc prea mult. Am primit mesaje de la cei de la care nu mă așteptam și nu am primit de la cei de la care mă așteptam. Măgaru Dracu’ dădea dovadă din nou că după 5 ani nu știa nici ce fac, nici de ce fac și nici cu cine lucrez.

Am primit și un mic voucher pe care l-am spart repede pe câteva hăinuțe și multe scutece.

A trecut și ultima zi în corporație. Numai că în clipa în care concluzionam că nu mai există urmă de umanitate în acea firmă, iată că sună poștașul cu un pachet pentru mine. De la mine nu era, că eram prea zombie să mai fac comenzi. De la significant other nici atât că era la fel de zombie. De la ăla micu nu era, că avea doar câteva zile de viață. De la părinți, rude și prieteni nu era că deja ne umpluseră toți casa cu cadouri.

I-am exclus pe toți. Să fie oare de la Iohannis că l-am votat în 2019 în turul II? Posibil, la cât de “rapid” e omu! Nu mai aveam alte idei așa că l-am deschis. Nu avea sigiliu prezidențial ci era de la Manager.

Nu de la Magaru Dracu, ci de la Manager. Cea care a fost interpusă între mine și Măgaru Dracu. Din banii ei, îmi cumpărase ceva care a fost de altfel foarte apreciat de către micul destinatar. Asta pentru că pur și simplu a înțeles ce înseamnă să fii manager chiar și în condițiile în care Măgaru Dracu se băga tot timpul peste ea. 

Un gest frumos ca un miracol de Crăciun care mi-a redat cumva speranța că mai există umanitate, o licărire de speranță în firma aia și pentru prietenii mei rămași încă acolo. Cât despre Măgaru Dracu, el n-a înțeles nimic. N-a înțeles nici ce  înseamnă să fii manager, nici să conduci o echipă, nici care sunt prioritățile, nici că dacă azi ești pe val mâine poți fi foarte bine pe făraș. Probabil își va petrece sărbătorile gândindu-se la cum să alinieze și formateze situațiile financiare mai bine.

Dicționar corporatist: Succesorul natural

Am crezut că nu mai e nimic de spus despre corporația lui Pește prăjit. Așteptam să treacă zilele, așa una câte una, până la ultima secundă din preaviz. Asta până când m-a lovit un mail de la Vade Twat. Vade ne anunța că se pensionează dar nu înainte de a mai dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de Twat e.

Grijuliu nevoie mare să nu rămână locul neocupat, Twat ne anunța că a găsit deja un succesor. Cine? Subordonatul din dotare care a bușit total un trimestru și era să mai  bușească încă zece dacă n-aș fi stat cu ochii pe el ca pe butelie. Probabil pe principiul ‘Prostul până nu-i fudul, nu e prost destul’, Twat s-a simțit dator să ne spună așa în mailul ăla cam pe ce considerente a fost luată decizia numirii succesorului.

Ei bine, iegzistă o explicație. Personajul ăsta * al Arabiei (completați voi dacă sunteți citiți) este nici mai mult nici mai puțin decât succesorul “natural” a lui Vade Twat. Adicătelea chestii d-astea de bun simț dintr-o corporație care se respectă cum ar fi scoaterea la concurs unui post vacant și o selecție de candidați supervizată de HR sunt pentru fraieri. Alți colegi ai lui * al Arabiei, deși sunt de 3 ori mai deștepți și ar putea să facă jobul de 5 ori mai bine, nici măcar nu sunt luați în considerare. Asta pentru că n-au fost subordonații lui Twat.

Ca într-o monarhie…. Pfff! Care monarhie? Comparația are sens doar dacă vorbim de o monarhie d-aia absolută, gen Cersei din Game of Thrones. Pentru că într-o monarhie constituțională (aici Carol al II-lea ar fi excepția), prințul moștenitor nu va moșteni decât niște chestii birocratice, administrative și al naibii de istovitoare, prim-ministrul fiind cel care va conduce țara de facto. Prim-ministru ajuns acolo în urma unor criterii democratice bine-înțeles.

Ca într-o dictatură … Pfff! Care dictatură? În China comunistă, toți liderii au ajuns acolo în urma unor lupte pentru putere, nu pentru că au fost desemnați de cineva (rudă sau nu) “succesor natural”. În România comunistă, Ceaușescu a pornit de la cizmar nu de la fiu de lider. Copiii lui nu au fost “in line” pentru succesiune, în niciun moment al istoriei.

Hm! Să fie asta o situație fără precedent? A reușit Vade Twat să creeze ceva nou? Nu. Pentru că mai rămâne un singur reper de comparație. Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un. Liderii supremi din Coreea de Nord. Kim Jong-un a fost succesorul natural al lui Kim Jong-il, așa după cum Kim Jong-il a fost succesorul natural al lui Kim Il-sung.

Reiau.. Aidoma unei povești de groază în cea mai cruntă dictatură de pe pământ, dictatorul african Saffa și Old Fart Vade Twat ignorau orice guvernanță corporatistă. Nepăsându-le de merite și de sănătatea psihică a angajaților, acordau orice poziție vacantă prietenilor lor din copilărie pe care tot ei i-au adus în firmă. Să facă publice pozițiile vacante pe intranet și să ofere egalitate de șanse tuturor? Neah! Astea sunt vise pe care ni le vând corporațiile din lumea așa-zisă democrată! În coșmelia old-school rebranduită în corporație cu pretenții (deșarte) de listare pe bursă, cei de la HR sunt doar niște jaloane printre care fac slalom niște cowboy triști dar cu mult tupeu.

Revenind la succesorul natural * al Arabiei, acesta acceptă promovarea cu aceeași privire tâmpă cu care, peste 30 de ani, propriul succesor natural va accepta promovarea o dată ce * al Arabiei se va fi pensionat. Circuitul succesiunii în natură este de neclintit.

Jocul aparențelor: Importanța de a părea busy

Zi banală, ședință banală, informare banală. Idiotul care mi-a fost șef cinci ani încearcă să facă pe dășteptu ca de obicei, informându-ne el ce se mai întâmplă. Nu îl ascult. Stau pe telefon și citesc știrile BBC că mă interesează mai mult ce se întâmplă pe planetă decât balivernele lui. Are și lucratul de acasă avantajele lui.

La un moment dat mă trezește Gandhi cu o întrebare: “Auzi măi Saffa dar stagiarul ăsta care trebuie să vină în practică, al cui băiat sau nepot e?” Pe cât de precisă fu întrebarea, pe atât fu și răspunsul:  “Aa, păi e băiatul unui prieten de familie al CFO-ului.” Asta mă trezi puțin. Dar nu din motivul pe care l-ar crede unii.

Desigur, un jurnalist de investigație și-ar fi frecat mâinile de bucurie, ar fi notat pe agendă cu litere mari și apoi subliniat NEPOTISM după care s-ar fi apucat să înfiereze diverși indivizi în frunte cu Saffa. Nu asta mă interesează pe mine. Statistic vorbind, foarte rar am avut probleme cu pila vreunui boss. În principiu, boșii nu recomandă vreun idiot pentru că-și pun propriul obraz la bătaie în caz de catastrofă.

Ce nu-mi dă mie e cealaltă parte a ecuației. Primim vreo doi stagiari unul după altul, ambii rude de boși după care trec doi ani fără să mai vedem niciun stagiar. Și Saffa și Porcu și Tocilaru de la jobul anterior refuzau cu obstinație aplicații de la studenți eminenți nepiloși pe motiv că… suntem prea ocupați cu sfârșitul de lună.

Oare? Chiar suntem? Niște operațiuni de rutină, aceleași de la o lună la alta, plecăm la aceeași oră acasă… Unde e gradul suplimentar de ocupare? Și apoi, dacă ești chiar așa de ocupat, poți să le ceri doar să observe ceea ce faci (work shadowing), nu trebuie să le predai ca la școală. Ca să nu mai zic că ar putea chiar să te ajute, cel puțin cu niște hârțogării birocratice, de exemplu să plimbe niște hârtii de la imprimantă la Saffa, că tipicarul nu știe să revizuiască decât cu hârtia și rigla să vadă cum sunt aliniate numerele la milimetru.

Dar nu. Nu asta era ideea. Bine că mi-a explicat cineva de la HR, că altminteri muream dracului prost. Nu e important cum percepem noi înșine când și dacă suntem busy. Nu. Important e cum percep ei. Ceilalți. Competiția. Iar prin competiție înțelegem șefii celorlalte departamente.

Vorbim așadar de aparențe. Asistăm pur și simplu la un joc, un Game of Thrones (sau mai degrabă Squid Game) în care o mână de neisprăviți încearcă să avanseze agățându-se de niște pârghii putrezite. Scopul final este să-și depuncteze adversarii (alți șefi de departament) menținând un Blaming culture sufocant iar singura modalitate de a puncta ei înșiși este prin menținerea unor aparențe lipsite de fond și de logică.

“Aaa, it makes sense”, mă întrerupe Gandhi din șirul gândirii. Mda, are sens să nu te opui unei stagiaturi propuse de marele boss, că altminteri zbori. În rest, nu are niciun sens. Nu pentru mine. M-am săturat să fiu un player în jocul aparențelor și al blamării. Pentru mine, soluția demisiei a fost cea corectă. Game over.

Speechul de adio (2012)

Mai am cateva saptamani pana la momentul in care o sa spun goodbye si acestei corporatii (no. 6) iar postarea de mai jos din 2012 despre corporatia no. 4 este cat se poate de actuala.    

 <title>Speechul de adio</title>

    <permalink>http://corporatistu.ablog.ro/2012-01-21/speechul-de-adio.html</permalink>

    <time>2012-01-21 21:44:03</time>

    <tags></tags>

    <pubType>publish</pubType>

    <category>Dictionar</category>

<body>

Ultima zi. Mai am o ora si scap.

Definitiv. De corporatia asta, nu de lantul corporatist.

Lumea vine spre mine si se strang toti ciorchine in jurul meu.

Ma frec la ochi dar n-am vedenii.

Sunt chiar toti. Din fundal apare Domnul Ridicol potrivindu-si camasa. Cu o

sumedenie de clisee verbale gen recunostinta, contributie valoroasa, bani din

mosia Snobului, etc., directorul imi multumeste pentru cei cinci ani munciti pe

plantatie. Imi da si un voucher din partea firmei, suficient sa-mi iau doua

dvd-uri si un blu ray. La un moment dat insa imi strange mana, termina de

vorbit iar lumea aplauda.

Aplauda si se uita la mine. Pricep ca a sosit momentul. Momentul ala pentru care am fost invidios pe cel putin o suta de oameni in  aceeasi postura. E ultima data cand vorbesc in firma, momentul speechului de adio.

Hello, spun eu nehotarat, nu sunt eu ala renumit pentru a fi un om al vorbelor. Rasete usoare. Dar .. cred ca dupa 5 ani a venit vremea sa rostesc niste multumiri. Aici chiar ca m-am pierdut. Intr-adevar, toti predecesorii mei si-au folosit tot timpul pentru a spune cuvantul Multumesc de 12 ori alaturi de vreo 25 de  nume.  Sa multumesc, deci.Prima intrebare ar fi: Cui, dar o intrebare

la fel de buna ar fi si Pentru ce?

Hm... pentru oportunitati? 5 ani si doar o singura treapta am urcat pentru motive diverse care fie ca incep cu Tipi si se termina cu Carul, fie incep cu United si se termina cu Kingdom. Mersi, dar si la McDonalds urcam in 5 ani de la vanzator la sef de McDrive.

Poate ca ar trebui in schimb sa multumesc consilierilor / sefilor directi. Care? Pampalaului de filipinez nu putea sa se consilieze nici macar pe el. Sa-i multumesc Motanului care mieuna duios cand il ajutam pe clientul cel Naspa dar nu putea sa treaca peste acuzatiile ridicole ale Tipicarului?  Sau Directoritei care ma trimitea in UK la evaluarea dar nu putea sa treaca peste niste decizii ridicole ale unor oameni care nu ma cunosc?

Poate sa adresez niste multumiri generale pentru ca am invatat "o groaza de lucruri"? Groaza a fost la tot pasul dar care lucruri? Alea pe care le stiam din tara? Ce am invatat nou? Ca trebuie sa fac nu conform normelor ci cum ii place Cavalerului Frezat sau Tipicarului?

Cu siguranta toti se asteapta sa multumesc pentru sprijinul oferit. Care sprijin? Sprijinul Cavalerului Independenta care, dupa ce eu am stat doua nopti pentru un raport, el nu vrea sa-l revizuiasca pentru ca n-are doua semnaturi? Asta cand singura semnatura care conteaza este a mea? El nu poate sa puna a doua semnatura?

M-am incurcat si am renuntat la faza cu multumirile. Am inceput in schimb bilantul. Au fost 5 ani, 4 consilieri, 3 colegi de banca,

doua sedii. Aici m-am oprit nu de alta dar daca as fi continuat countdown-ul n-as fi gasit decat promovare in dreptul cifrei 1. Si iar m-as fi enervat. Asa ca am improvizat, am ridicat glasul si am rostit in spiritul profund englezesc care cuprinsese corporatia in ultimii ani:

5 ani, 4 consilieri, 3 colegi de banca, 2 sedii si o singura porecla. Bine, erau mai multe (gen Silent Assassin) dar nu vroiam sa le dau apa la moara puslamalelor gen Rasistu sau Punkerul. Asa ca am rostit in uralele multimii porecla care m-a consocrat dupa episodul Man Day 2009: Hardcore!

Si ca sa inchei on the edge of glory, am spus si ceea ce TOTI se asteptau sa auda inca de cand am deschis gura:

Si pentru ca nu mi se spune Hardcore degeaba, sambata viitoare organizez o bauta! Eram idolul tuturor.

Sportul national fusese incoronat. Iar eu rezumasem perfect tot ceea ce mi-a facut placere in 5 ani de neplaceri: faptul ca am reusit sa ma distrez cu cei care stiu sa se distreze!</body>

A zis Pulea Spătaru că….

Titlul postării e menit a răspunde la întrebarea de ce am fost eu treaz la ora 3 în foarte mulți nopți. Iar răspunsul e dat de .. ăla. Nimicul care mi-e (încă) șef și poartă mai multe porecle pe blog gen Cap Pătrat sau Saffa.

Acum poate se întreabă unii cititori și cine e Pulea Spătaru. Pulea Spătaru e un nume colectiv dat de mine tuturor celor care au următoarele caracteristici:

- au o funcție importantă în Boardul (Consiliul de Administrație) unei companii, de obicei director independent sau Business Partner

- au o specializare diferită de a noastră și ca atare nu pot aprecia cam ce fel de eforturi ar trebui noi să depunem pentru a le da ce vor ei

- sunt cunoscuți pentru o flexibilitate ceva mai scăzută.

Acestea fiind zice, cred că intuiți cam ce vreau să spun. Între argumentul “Zic eu, Cap Pătrat, că trebuie să facem…” și argumentul “a zis Pulea Spătaru că trebuie să facem…” e o diferență. Aceeași diferență ca între răspunsul “du-te-n p*** mea, mă doare-n cur de ce zici tu” și “hmm.. dacă a zis Pulea Spătaru, atunci ok”.

Atâta doar că argumentul ăsta era utilizat într-un mod cam suspicios. După ceva meciuri mai puțin ‘amicale’ între mine și Cap Pătrat, africanul arunca cu argumentul Pulea . La fel de suspicios, argumentul era aruncat cam pentru aceleași acțiuni (gen: el vroia o reconciliere inutilă să-și acopere spatele în caz de catastrofă nucleară, eu nu). Am mai zis că Pulea Spătaru e un personaj colectiv? Gen un Pulea Spătaru e director în Irlanda, al doilea Pulea Spătaru e un Business Partner prin offshore iar al treilea e șef de investiții în U.K. Toți fără legătură unul cu altul, idem pentru companiile în care au ei influență.

How convenient for Cap Pătrat! Cum vrea el fix același lucru în 3 situații diferite și cum sare mereu un Pulea Spătaru, mereu altul, în apărarea lui.

Asta până ieri când, eu fiind în preaviz, Capul (nu cap de departament, Cap de P***) a lăsat garda jos și am reușit să pun mâna (vorba vine, mausul!) pe un email.

Capu:  Neața, Pulea! Poți să-mi trimiți și mie setul de situații financiare pentru Board? Vreau să văd ce nivel de detalii vor pentru sistemul de raportare nou.

Pulea: Neața Capu! Nivelul e destul de simplist și mult mai sumar decât pe sistemul vechi. Fac asta de un an și nu s-a plâns absolut nimeni din Board asupra nivelului de informații inclus în raport!

Capu: Ok. Vreau doar să menționez că la un moment dat va trebui probabil o reconciliere între raportul vostru și al nostru (pe care s-o facem noi).

Pulea: Da, ar fi frumos.

Și uite așa, trebuie să mai muncesc eu nu știu câte ore pentru că .. a zis Pulea Spătaru. N-a zis nimic Pulea, pur și simplu i-au fost băgate în gură niște chestii de către Cap. Și dacă tot știu asta, o să spun pas și o să folosesc și eu argumentul ăla clasic cu programul de la 9 la 5. Că caii de la bicicletă (cacofonie acceptată, vorbim despre un căcat)  nu mi-i poate lua în preaviz.

Și dacă eu n-o să fac asta, cine are s-o facă? Păi hai să vedem. Essex n-are s-o facă pentru că după 20 de ani de făcut același lucru, s-a pensionat pentru a-și petrece bătrânețile în sud-estul Angliei. L’etoile n-are să o facă pentru că Cap (cacofonie acceptată), în înțelepciunea lui, n-a mai suportat să fie contrazis și a pasat-o la un alt departament. Gandhi n-are să o facă pentru că Cap (cacofonie acceptată) s-a gândit să o scoată la un moment dat de pe raportările la care se referă Pulea. Puriul cu cravată pe care vrea să-l promoveze n-are să o facă pentru că e prea prost.

Cine are să o facă? Păi simplu, Cap! Eventual are s-o facă lată, dar de făcut tot va trebui s-o facă. De ce? Păi cum de ce? Așa a zis Pulea Spătaru!