2021: The Good, the Bad and the Ugly

În  2010, un om puternic ce guverna bunul mers al mesei rotunde de la care se luau toate deciziile unei firme de consultanță,avea o prezentare lunară. Inspirându-se după un western american, liderul folosea arma feedbackului ca pe o mașină neconvențională cu o treaptă de înainte și două de marșarier.

“The Good, the Bad and the Ugly”, se numea powerpointul lui trecând succint peste faptele bune ale supușilor (‘the good’) și analizând la sânge greșelile mai mici (‘the bad’) dar mai ales pe cele care puteau atrage concedierea (‘the ugly’).

Zece ani mai târziu, un om mai puțin puternic dar mult mai simpatic scria o postare pe blogul lui pentru a da feedback nu subordonaților (asta ar însemna să aibă așa ceva),  ci unui an. Nu a unui calendaristic, că nu ăla îl interesează pe corporatist ci ăla fiscal care începe pe 6 aprilie și se termină la 5 aprilie 2021. An care va rămâne în memoria tuturor drept anul coronavirusului.

The good: ce mă bucură

În spiritul prezentării de maestru al fostului meu șef, voi începe cu partea bună a lucrurilor. Într-un powerpoint cu poza lui Clint Eastwood, aș pune trei bullet points la chestii care mă bucură.

1.Lucratul de acasă

“Nu se poate, că nu mai lucrează nimeni dacă nu e supravegheat, de unde știu eu că subordonatul lucrează și nu se uită la Eastenders?”. Uite că se poate! Și nu vorbim de un angajat, ci de 98% din ei, nu vorbim de o zi, vorbim de un an. Și firma merge în continuare, la fel de bine ca și înainte.

La un moment dat (să fie 2-3 ani), un cretin care freacă menta non-stop (unul din ăia care vin fix la 9 și pleacă fix la 5) se ia de mine că stau “prea mult” pe telefon. Nu l-am băgat în seamă (nici măcar pe blog), l-am băgat în altă parte. Tot cretinul ăsta se ia de o fată că are pantaloni mulați sau cizmulițe. Așa că trebuie să ne bucurăm nu numai pentru noi ci și pentru exemplarele astea triste: acum n-au decât să stea acasă și să se ia de gândacul de Colorado că-i atacă cartoful.

2. Și salatangiii plâng

Sub-titlul nu e inspirat dintr-un western ci dintr-o telenovelă. Când eram student, m-am dus la țară la bunica și la un moment dat mă pornesc spre o magherniță să iau o bere. Drumul pustiu iar când ajung acolo, vânzătoarea îmi strigă dintr-o cameră: “Vino mai târziu că a început “Și bogații plâng”!”

Acum e 2021 iar în centrul financiar din Londra e la fel de pustiu ca pe ulița bunicii. Bogaților care și-au deschis food shops acolo nu le merge prea bine. În vacanțele școlare mai vin youngsteri să se plimbe numai că lor nu poți să le ceri 9 lire pe o salată. “Meal deal : £1.50 per curry”, este promoția singurului food shop care are clienți.  Iar zilele ce urmează nu par a fi roz. Mulți angajatori din centru promit că multe roluri vor presupune muncă de acasă în mod permanent.

A nu se înțelege acum că mă bucur de răul oamenilor. Eu i-am admirat mereu pe antreprenori (nu invidiat, doar admirat) și pe termen scurt spre mediu aș vrea să intru și eu în acest club. E o perioadă grea pentru industria HoReCa, e normal să-mi pară rău pentru cei implicați: patroni, manageri, angajați. 

Dar nu pot să nu mă bucur de această turnură a industriei alimentare. Pur și simplu, e o bulă care a atins punctul de spargere. Ok, chirie mare de zona 1, distribuție de ingrediente costisitoare, angajați plătiți mai mult, astea sunt costuri reflectate în prețurile de vânzare ale produselor. Dar 9 lire pe-o salată?? Îmi pare rău, dar din punctul de vedere al consumatorului, n-are niciun sens când poți să-ți faci singur aceeași salată cu ingrediente de la tesco, scoțând din buzunar mai puțin de-un sfert din aceeași sumă.

Aaa, să nu uit. Ședință mare pe etaj cu decision-makers. Asta se întâmpla prin vară. Și zice unul din ei că ar trebui să revină lumea la birou, nu de alta că noi ne-om descurca și de-acasă dar.. trebuie sa susținem businessurile din centru, că avem o responsabilitate pentru comunitate etc. La care un hâtru zice: Păi atunci bine dar hai să venim la muncă cu o trăsură trasă de cai că și birjarii ăia și-au pierdut business-urile când au apărut taxiurile.

Morala: lumea din mâncat nu o să se oprească iar businessurile care fac bani din asta trebuie să se adapteze din mers. În sătucul meu s-au deschis două băcănii măricele pe high street. Independente, family-business, nu lanțuri. Tot mai multe cârciumi au trecut pe take-away și delivery. Bani se fac în continuare și fără să chargezi unui corporatist 9 lire pe-o salată. 

3. Călătoritul 

Cu 18 ani în urmă pe vremea asta ieșeam agale de la muncă pornind la pas pe o alee cu castani. Tocmai se terminase busy seasonul și ne bucuram că mai vedem și noi lumina soarelui. Mergeam în grup ca și când am ieși de la școală, vorbind una-alta în drumul spre metrou.

În martie 2020, în centrul financiar al Londrei situația era total diferită.  Un furnicar de oameni în ținută obligatorie (costum/rochie plus adidași și neapărat ciorapi lycra pentru dame) te asaltează din toate părțile. Spațiul personal este inexistent iar loviturile de bombeu din spate sunt inevitabile dacă nu mergi cu cel puțin 7 km /h. Nici nu mai trebuie să mergi la sală, oricum faci jogging în drumul spre gară / stația de metrou sau spre parcarea unde ai parcat mașina personală. De aglomerația din tren nu mai zic dar cum ar putea fi altfel când numărul de trenuri e același ca în 2005 în timp ce numărul de pasageri... 

A venit lockdown-ul iar de atunci am mai trecut pe la serviciu doar de 3 ori, prin vară. Aveam treabă prin centru la prânz și mi-era mai ușor să lucrez de la birou în ziua respectivă. 10 oameni în tot vagonul, distanțați social. Cobor la Liverpool Street, ies foarte ușor din gară. Drumul lejer, parcă nici n-aș mai fi în Londra. Muncitori, elevi sau corporatiști, merg toți agale bucurându-se de căldura verii. Călătoritul a încetat să fie un job în sine.

The Bad: Ce mă îngrijorează

Pentru că încerc să fiu mai optimist, o să am doar două bullet points în powerpoint slide-ul ce are poza lui Lee Van Cliff.

1. Transportul: pistele de biciclete

Am terminat primul slide cu transportul în comun unde am observat o îmbunătățire. Nu neapărat datorită factorului uman, un rol mai mare având virusul care i-a ținut pe mulți călători acasă. Dar hai să vedem ce se întâmplă dacă alegi să deplasezi cu mașina personală.

Lucrurile par să se fi schimbat și aici însă nu în bine ci în rău. Trecute sunt vremurile în care străzile din Londra au două benzi pe sens. Tot mai multe benzi au fost transformate în piste unde au acces doar cei mai inconștienți participanți la trafic: bicicliștii. Ok, socialistul nr. 1 al Londrei vrea să reducă poluarea și să încurajeze bicicleala dar întrebarea rămâne: Femeile însărcinate, bătrânii și oamenii cu copii ce să facă? Să se urce pe biclă?

2. Capcanele lui Diversity & inclusion

Să fii român care lucrează într-un birou din Londra la o firmă care are politică de Diversity & Inclusion (D&I)... Hmm, pare o idee bună. Asta până realizezi că oamenilor ălora din conducere nu le plac de fapt oameni care să nu fie roboței. 

Cu sau fără legătură cu pandemia, firmele apasă pedala accelerației pe Diversity & Inclusion. Ce înseamnă diversity? Să ai oameni în funcții cheie care să nu fie din “grupul dominant”. Care e grupul dominant? Care vor ei.

Ce vor ei, mai ales în posturi de middle și top management? Păi oameni care să vorbească la fel, cu același accent posh, absolvenți ai acelorași școli private, crescuți în același mediu de business. Vrei să ai negri, gay, femei, străini ca să dai bine la D&I și să le scoți ochii la fraieri? No problem, te uiți pe lista de absolvenți de la Oxford, Cambridge, Harvard, Eton și îi iei de acolo că sunt destui! Practic e universitatea care se ocupă de chestia asta.

Cam câți top-manageri de la firmele astea măricele au absolvit școli publice? Câte fete din Essex (cu accentul caracteristic) sunt pe-acolo?  Dar oameni care vin din familii mai nevoiașe?

Prea puțini. Cât timp o să fiu eu angajat, D&I o să fie considerat destinat oricui, numai ălora care au făcut școala la stat sau cu un personal background non-posh nu.

The Ugly: Ce mă sperie

Eli Wallach este actorul a cărui imagine este pe ultimul slide: The Ugly. Ce mă sperie? Ce nu mă sperie! Virusul? Nu chiar. M-am ferit un an de el nevaccinat, o să mă feresc de el și dublu vaccinat. Nu un virus o să producă daune omenirii, omul însuși face asta de foarte mult timp. Și ce-o să facă omul după ce guvernele o să elimine restricțiile actuale?

Ce-o să facă omul după ce munca de acasă o să devină o amintire? O să continue să meargă la toaleta de la serviciu fără să se spele pe mâini după ce se pișă. Nu e ca și când ar fi fost o pandemie la un moment dat.

Se face ora 12. Același om care n-a folosit apă sau dezinfectant după vizita la budă se îndreaptă spre salateria din colț. Ia o salată cu somon de 9 lire și revine la birou unde o desface să-i mirosim toți somonul cu usturoi. După care purcede la înfulecat. Fără să se spele pe mâini.

Se face ora plecării. Același personaj își face loc printre miile de trecători pe drumul spre gară. Îi calcă pe toți pe bătături, tot el fiind ăla care mormăie agresiv că nu i se dau toți din cale. Ajunge în tren unde se face sandwich între uși și alți călători până ajunge la stația terminus.

Omul ăsta e replicat în multe exemplare. Câte? Prea puține pentru a-l transforma în corporatistul tipic dar prea multe pentru a-mi depăși nivelul meu de toleranță. 

Omul ăsta care pândește din umbră e The Ugly, a cărui reaparație este coșmarul meu corporatist. Iar întrebarea e nu DACĂ va reveni. Întrebarea e CÂND.