When I remember

Când stai 6 ani într-un loc te atașezi puțin și-ți vine mai greu a pleca, chiar dacă acel loc e locul de muncă. Colegi, cafeneaua de la colț, petreceri, sunt multe amintiri care te împiedică puțin să pui mâna pe tastatură și să le scrii agențiilor de recrutare în căutarea unui job mai bun. Ca să nu mai zic de procesul birocratic și obositor legat de job hunting. Dar și când ai un șef căpos, obtuz și cu un suflet îmbătrânit într-un trup de 41 de ani.. ei, atunci se aplică filosofia neo-modernistă (Becky Hill & David Guetta): “That’s when I remember!”

Când aplici la 30 de joburi pe LinkedIn, indeed și alte platforme și nu primești niciun răspuns îți cam vine să te lași. Dar de fiecare dată când mă bătea gândul abandonului … That’s when I remember! Îmi amintesc brusc de emailurile cu ‘candidatul victorios’, mașinațiuni prin care jegul de porc care-mi era șef inițial și-a pus “mates” în posturi cheie negându-mi promovarea și ținându-mă pe mine blocat sub un cretin african timp de 5 ani. Și-atunci o luam de la capăt cu încă o tură de aplicații.

Începe să mai apară câte un apel răzleț de la un recruiter. Bună, bună,  spune-mi despre tine, aha, bun așa, mamă câte chestii ai făcut, wow! Dar n-ai subordonați? Nu, că boul de african vrea să aibă control total! Aa, păi piața de over-xx-k (salariu anual de peste xx mii) e foarte competitivă și fără subordonați e greu. Cum să nu te demoralizezi? Dar când să strâng din dinți, să renunț și să mă gândesc că mai vine un busy season cu Cap Pătrat… That’s when I remember! Și-mi aduc aminte de ajustările pe care le-am făcut inutil timp de 60 de luni datorită incompetenței lui Cap Pătrat de pe vremea când era Project Manager pe un proiect pe care l-a futut total și a reușit să transforme ceva care merge în ceva ce nu mai merge. Și-atunci mai tăiam câteva mii din pretențiile salariale și o luam de la capăt.

Mailurile continuă să vină. Cu același text. Regretăm dar nu mergem mai departe cu aplicația deoarece sunt alți candidați care… Cine? Vreunul umflat artificial de-un recruiter mincinos? Am terminat cu prostiile astea, îmi zic și mă uit la ce mai e de făcut în weekend la serviciu. That’s when I remember! Și atunci îmi amintesc de evaluarea lui Saffa din 2019 când cretinul a ținut morțiș să scrie el cu subiect și predicat că Vade Twat (un fel de Puie Monta: nume real cu litere inversate) s-a plâns de mine că stau prea mult pe telefon. Prost am fost eu că nu mi-am luat concediu medical când am avut problemele respective dar mă bazam pe faptul că poate și Creti să-și dea seama că într-un birou în care juma din oameni se uită la Money Heist pe calculatorul de serviciu în timpul programului, aș fi putut să fac și eu același lucru dacă m-aș fi plictisit cu adevarat. Și-atunci mai lăsam de la mine și aplicam și la angajatori la care sincer nu prea aș vrea să lucrez.

Unul dintre acești angajatori este o instituție publică care nu este lăsată să moară de populismul politicienilor. Mă refer la NHS și mi-am mai exprimat părerea despre ei pe acest blog. Am aplicat la unul din ‘jde miile de trusturi pe care le au și am obținut și un interviu. Totul a fost bine până la faza în care m-au întrebat ce acțiuni concrete am făcut eu pentru creșterea lui Diversity & Inclusion la noi în echipă. Că vezi tu, ei au rezolvat toate problemele. Nu e o problemă că pacienții mor cu zile pentru că ei anulează programări din lipsă de personal, e o problemă că personalul nu e suficient de divers. Și fiindcă D&I e “ingrained in NHS’s DNA " (ce dracu o însemna asta), eu ar fi trebuit să fac ceva pentru D&I pe unde-am fost angajat deși n-aveam atribuții de recrutare. N-am făcut nimic, așa că NU sunt bun de NHS. După un interviu d-ăsta, îți vine să te lași de orice inițiativă de job hunting dar… That’s when I remember! De toate orele pierdute cu formatări și alte căcaturi pentru că Saffa are păsărele pe creier și în fundul lui de cerebel crede că ăla e cel mai important lucru la niște situații financiare: punctuația și formatarea! Așa că o iau de la capăt și mai răspund la niște mesaje private pe LinkedIn.

O recruiteriță îmi dă un job description într-o industrie în care n-am mai lucrat de 15 ani. Păi mă vor ăștia după ce n-am mai avut tangență cu domeniul de activitate atât de mult timp? Depinde de tine, dacă te bazezi că o să te descurci, zice ea cu încrederea unui tinere de 22 de ani aflată la primul job. Atunci aplic. A 61-a aplicație. Între timp, am mai avut două interviuri dar nu am mai auzit nimic de la intervievatori. Asta e, n-am noroc! Poate ar trebui să mă las și să încerc la toamnă. That’s when I remember! Și îmi amintesc de șantajul cu proiectul Boom în care Cap Pătrat a mâncat căcat cu polonicul (asta e activitatea lui preferată), șantaj pe care l-am mai descris aici. Și atunci o iau de la capăt. Încă o rundă de interviuri la jobul găsit de recruterița asta tânără.

Interviul merge neașteptat de bine, feedback bun de ambele părți. Aud bine? Urmează al doilea interviu. Will I crack again? Cum o să ma pregătesc? Naa, o să mă încurc, o să mă bâlbâi. Vine ziua interviului. Îmi tremură mâinile, de picioare nici nu mai vorbesc. Nici să fac nodul la cravată nu-mi mai iese. Emoții 1: Eu 0. Cum să fac să întorc scorul? And that’s when I remember! Și îmi amintesc de evaluare. Evaluare în care a apărut din nou Vade Twat dar în care a apărut și ratingul: As expected. As fucking expected! 12 luni în care am manageriat proiecte super complexe, implementat 3 sisteme, am trecut printr-o fuziune și lucrat nopți la rând. Am dat ce-i mai bun din mine pentru ce? Pentru ca Cap Pătrat (cacofonia e intenționată având de-a face cu-un căcat), Vade Twat, Ursu și alții de teapa lor să-și aroge merite pe munca mea? Nu mai bine să dau ce-i mai bun din mine pentru a scăpa de astfel de personaje toxice? Și atunci am dat și am vorbit cu aceiași pasiune pe care am pus-o și în munca din ultimele 12 luni. Am descris situația de la locul de muncă fix așa cum e ea. Fără bârfe, fără a vorbi de rău. O firmă rezultată din mai multe fuziuni de businessuri cu culturi diferite, în care oamenii au multe temeri și incertitudini și ca atare devin defensivi, orgolioși creând ca atare un blame culture / o cultură a învinuirii. Ce motiv mai bun de a pleca dintr-o firmă dacă nu ăsta?

A durat 20 de ore să primesc o ofertă. Exact ce doream. Am demisionat, am agreat ultima zi de muncă aici și prima zi acolo. A venit și prima ‘team meeting’ de după. Mai mai să mă încerce niște sentimente de vină că îi las pe toți baltă dar.. That’s when I remember! Și îmi amintesc ce fel de persoană este Saffa (zis și Cap Pătrat, Cretinul sau Boom). TOXICĂ! De fapt toxică e puțin spus, cel puțin în ultimul an devenise radioactivă. Scriu blogul ăsta de 15 ani și am avut multe personaje: Scorpia, Dășteptu de la IT, Contabila conțopistă, Tipicarul, Stinkatorul, Petrică. În afară de faptul că mă enervau, mai aveau ceva în comun. Aveau umor, aveau substanță, mă stimulau cumva mental, îmi făcea plăcere să scriu un post amuzant despre ei pe blog.

Saffa? Nimic! Nu e absolut nimic amuzant să scrii despre el. Nu e nici prost nici deștept, nici urât nici frumos și nu are nimic să-ți capteze interesul. Încă un post despre el și o să brevetez Teoria Nimicului ca persoană. Iar dacă în procesul de schimbare de job am purtat tot timpul în minte relele ce mi s-au întâmplat din cauza lui, cred că este cazul să-l șterg definitiv din memorie pe măsură ce se apropie ultima zi aici. Dacă Becky Hill ar spune “That’s when I remember”, eu o să-l citez pe un contabil: “That’s when I write him off!”