When I remember

Când stai 6 ani într-un loc te atașezi puțin și-ți vine mai greu a pleca, chiar dacă acel loc e locul de muncă. Colegi, cafeneaua de la colț, petreceri, sunt multe amintiri care te împiedică puțin să pui mâna pe tastatură și să le scrii agențiilor de recrutare în căutarea unui job mai bun. Ca să nu mai zic de procesul birocratic și obositor legat de job hunting. Dar și când ai un șef căpos, obtuz și cu un suflet îmbătrânit într-un trup de 41 de ani.. ei, atunci se aplică filosofia neo-modernistă (Becky Hill & David Guetta): “That’s when I remember!”

Când aplici la 30 de joburi pe LinkedIn, indeed și alte platforme și nu primești niciun răspuns îți cam vine să te lași. Dar de fiecare dată când mă bătea gândul abandonului … That’s when I remember! Îmi amintesc brusc de emailurile cu ‘candidatul victorios’, mașinațiuni prin care jegul de porc care-mi era șef inițial și-a pus “mates” în posturi cheie negându-mi promovarea și ținându-mă pe mine blocat sub un cretin african timp de 5 ani. Și-atunci o luam de la capăt cu încă o tură de aplicații.

Începe să mai apară câte un apel răzleț de la un recruiter. Bună, bună,  spune-mi despre tine, aha, bun așa, mamă câte chestii ai făcut, wow! Dar n-ai subordonați? Nu, că boul de african vrea să aibă control total! Aa, păi piața de over-xx-k (salariu anual de peste xx mii) e foarte competitivă și fără subordonați e greu. Cum să nu te demoralizezi? Dar când să strâng din dinți, să renunț și să mă gândesc că mai vine un busy season cu Cap Pătrat… That’s when I remember! Și-mi aduc aminte de ajustările pe care le-am făcut inutil timp de 60 de luni datorită incompetenței lui Cap Pătrat de pe vremea când era Project Manager pe un proiect pe care l-a futut total și a reușit să transforme ceva care merge în ceva ce nu mai merge. Și-atunci mai tăiam câteva mii din pretențiile salariale și o luam de la capăt.

Mailurile continuă să vină. Cu același text. Regretăm dar nu mergem mai departe cu aplicația deoarece sunt alți candidați care… Cine? Vreunul umflat artificial de-un recruiter mincinos? Am terminat cu prostiile astea, îmi zic și mă uit la ce mai e de făcut în weekend la serviciu. That’s when I remember! Și atunci îmi amintesc de evaluarea lui Saffa din 2019 când cretinul a ținut morțiș să scrie el cu subiect și predicat că Vade Twat (un fel de Puie Monta: nume real cu litere inversate) s-a plâns de mine că stau prea mult pe telefon. Prost am fost eu că nu mi-am luat concediu medical când am avut problemele respective dar mă bazam pe faptul că poate și Creti să-și dea seama că într-un birou în care juma din oameni se uită la Money Heist pe calculatorul de serviciu în timpul programului, aș fi putut să fac și eu același lucru dacă m-aș fi plictisit cu adevarat. Și-atunci mai lăsam de la mine și aplicam și la angajatori la care sincer nu prea aș vrea să lucrez.

Unul dintre acești angajatori este o instituție publică care nu este lăsată să moară de populismul politicienilor. Mă refer la NHS și mi-am mai exprimat părerea despre ei pe acest blog. Am aplicat la unul din ‘jde miile de trusturi pe care le au și am obținut și un interviu. Totul a fost bine până la faza în care m-au întrebat ce acțiuni concrete am făcut eu pentru creșterea lui Diversity & Inclusion la noi în echipă. Că vezi tu, ei au rezolvat toate problemele. Nu e o problemă că pacienții mor cu zile pentru că ei anulează programări din lipsă de personal, e o problemă că personalul nu e suficient de divers. Și fiindcă D&I e “ingrained in NHS’s DNA " (ce dracu o însemna asta), eu ar fi trebuit să fac ceva pentru D&I pe unde-am fost angajat deși n-aveam atribuții de recrutare. N-am făcut nimic, așa că NU sunt bun de NHS. După un interviu d-ăsta, îți vine să te lași de orice inițiativă de job hunting dar… That’s when I remember! De toate orele pierdute cu formatări și alte căcaturi pentru că Saffa are păsărele pe creier și în fundul lui de cerebel crede că ăla e cel mai important lucru la niște situații financiare: punctuația și formatarea! Așa că o iau de la capăt și mai răspund la niște mesaje private pe LinkedIn.

O recruiteriță îmi dă un job description într-o industrie în care n-am mai lucrat de 15 ani. Păi mă vor ăștia după ce n-am mai avut tangență cu domeniul de activitate atât de mult timp? Depinde de tine, dacă te bazezi că o să te descurci, zice ea cu încrederea unui tinere de 22 de ani aflată la primul job. Atunci aplic. A 61-a aplicație. Între timp, am mai avut două interviuri dar nu am mai auzit nimic de la intervievatori. Asta e, n-am noroc! Poate ar trebui să mă las și să încerc la toamnă. That’s when I remember! Și îmi amintesc de șantajul cu proiectul Boom în care Cap Pătrat a mâncat căcat cu polonicul (asta e activitatea lui preferată), șantaj pe care l-am mai descris aici. Și atunci o iau de la capăt. Încă o rundă de interviuri la jobul găsit de recruterița asta tânără.

Interviul merge neașteptat de bine, feedback bun de ambele părți. Aud bine? Urmează al doilea interviu. Will I crack again? Cum o să ma pregătesc? Naa, o să mă încurc, o să mă bâlbâi. Vine ziua interviului. Îmi tremură mâinile, de picioare nici nu mai vorbesc. Nici să fac nodul la cravată nu-mi mai iese. Emoții 1: Eu 0. Cum să fac să întorc scorul? And that’s when I remember! Și îmi amintesc de evaluare. Evaluare în care a apărut din nou Vade Twat dar în care a apărut și ratingul: As expected. As fucking expected! 12 luni în care am manageriat proiecte super complexe, implementat 3 sisteme, am trecut printr-o fuziune și lucrat nopți la rând. Am dat ce-i mai bun din mine pentru ce? Pentru ca Cap Pătrat (cacofonia e intenționată având de-a face cu-un căcat), Vade Twat, Ursu și alții de teapa lor să-și aroge merite pe munca mea? Nu mai bine să dau ce-i mai bun din mine pentru a scăpa de astfel de personaje toxice? Și atunci am dat și am vorbit cu aceiași pasiune pe care am pus-o și în munca din ultimele 12 luni. Am descris situația de la locul de muncă fix așa cum e ea. Fără bârfe, fără a vorbi de rău. O firmă rezultată din mai multe fuziuni de businessuri cu culturi diferite, în care oamenii au multe temeri și incertitudini și ca atare devin defensivi, orgolioși creând ca atare un blame culture / o cultură a învinuirii. Ce motiv mai bun de a pleca dintr-o firmă dacă nu ăsta?

A durat 20 de ore să primesc o ofertă. Exact ce doream. Am demisionat, am agreat ultima zi de muncă aici și prima zi acolo. A venit și prima ‘team meeting’ de după. Mai mai să mă încerce niște sentimente de vină că îi las pe toți baltă dar.. That’s when I remember! Și îmi amintesc ce fel de persoană este Saffa (zis și Cap Pătrat, Cretinul sau Boom). TOXICĂ! De fapt toxică e puțin spus, cel puțin în ultimul an devenise radioactivă. Scriu blogul ăsta de 15 ani și am avut multe personaje: Scorpia, Dășteptu de la IT, Contabila conțopistă, Tipicarul, Stinkatorul, Petrică. În afară de faptul că mă enervau, mai aveau ceva în comun. Aveau umor, aveau substanță, mă stimulau cumva mental, îmi făcea plăcere să scriu un post amuzant despre ei pe blog.

Saffa? Nimic! Nu e absolut nimic amuzant să scrii despre el. Nu e nici prost nici deștept, nici urât nici frumos și nu are nimic să-ți capteze interesul. Încă un post despre el și o să brevetez Teoria Nimicului ca persoană. Iar dacă în procesul de schimbare de job am purtat tot timpul în minte relele ce mi s-au întâmplat din cauza lui, cred că este cazul să-l șterg definitiv din memorie pe măsură ce se apropie ultima zi aici. Dacă Becky Hill ar spune “That’s when I remember”, eu o să-l citez pe un contabil: “That’s when I write him off!”

Lehamite de schimbare

Gata! A trecut vara si cred ca e cazul sa reiau insemnarile pe acest blog. De cand n-am mai scris, am aniversat deja 7 ani de existenta pe plaiurile insulare si am intrat deja in ultimul an de trait inconjurat de ocean. Viza e pe cale sa expire, iar de cumparat locul ca-n camin (cu o vila de 3 milioane care valoreaza doar jumate de milion) n-am de gand s-o fac. Asa ca, din pacate sau fericire, trebuie sa-mi caut alt locsor sub soare.

Zic din fericire pentru xenofobii localnici de care m-am tot lovit si care s-au saturat sa tot vina strainii pe insula, sa nu mai plece si sa le ia lor joburile. Din fericire si pentru a mea prietena care vrea sa mai shoppaiasca intr-un mall, sa mearga la un multiplex sau sa se plimbe intr-un parc mai mare de 100 metri patrati. Din fericire si pentru mine, ca mai vad cate un meci de nivel competitiv pe stadion si pot manca un Big Mac sau cu putin noroc chiar o shawurma. Cu de toate.

Din pacate... Exista si capitolul asta. Oricat de mult m-as fi rugat la diferite zeitati, n-am castigat la loterie. Sa fie oare din cauza faptului ca n-am jucat? :D In fine... Cert e faptul ca trebuie sa muncesc in continuare pentru a putea sa ma intretin. Ceea ce presupune... ati ghicit! Sa-mi caut un nou job, pe deasupra intr-o noua locatie.

Cea mai mare problema pe care o intrevad in momentul asta e ca mi-e lene. Am 11 ani de cand muncesc si sunt la a cincea corporatie. Cu toate acestea, niciodata nu mi-a fost mai lehamite sa purced la cautarea de noi joburi. Adevarul e ca am intrat intr-o zona de comfort din care cu greu mai pot iesi si vreau sa aman (daca as fi corporatist 100% as fi folosit termenul de procrastinare) cat pot de mult momentul.

De ce-as renunta la jobul actual?

De ce? In primul rand, traiesc intr-un mediu de lucru si intr-o tara in care fiecare om are un job. Orice ciudat are un job. Exista aici un om tatuat de la degetul mic de la picior pana in varful capului (tiger style). Omul asta are un job si are masina de serviciu. Tot aici e un alt ciudat care alearga in fiecare zi cu spatele prin centrul urbei si povesteste oricui cum este el vanat de agentii CIA care se ascund dupa magazinul de la colt. Si omul asta are un job, chiar la birou. In fine, exista un alt om care, fie ger fie canicula, merge imbracat intr-o manta din Matrix si are si o bata la spinare. Omul asta lucreaza tot la birou, pe deasupra si intr-o corporatie.

In mediul asta dispare orice frica. Te da afara si de maine nu mai vii la lucru? Nicio problema, a doua zi iti gasesti un alt job. Toti au un job! Te gandesti ca ai spus o mare prostie in sedinta si crezi ca esti prostul satului? Nicio problema, satul are foarte multi prosti nascuti si crescuti aici si care n-au unde sa plece asa ca slabe sanse sa nu fie macar jumate mai prosti ca tine. Te-ai imbatat ca porcu' intr-un bar in seara trecuta si ti-e teama ca ceilalti meseni erau tot de la tine de la munca? Stai linistit. Toti au facut asta si fiecare are istoricul lui, pe care il stie oricine altcineva.

In al doilea rand, am trecut de varsta aia cand doream glorie, afirmare si promovare. Stiu ca poti sa-ti dai sufletul si sefu' n-o sa aprecieze sau o sa promoveze vreun localnic care e ruda cu directorul. Traiesc in lumea in care poti sa stai in banca ta, sa-ti faci treaba esentiala fara sa te omori cu munca si in rest sa mimezi bine ca esti ocupat. Nu ma deranjeaza catusi de putin sa ma uit la o "fereastra" goala de Excel, mai ales cand in dreapta am fereastra de afara pe care vad valurile marii, turisti preocupati pana peste masura de pozitia hartii sau politisti care incearca sa ii prinda pe parcagiii ilegali.

Ani la rand am fost ingrozit de posibilitatea sa lucrez cu un sef mai prost decat mine. Cuuuum?, urla eu-ul meu de acum 7 ani, eu de la cine sa invat lucruri daca trebuie sa-l invat eu pe el? Cine sa ma ghideze in cariera? Ei, as! Google, wikipedia si Investopedia te invata mai multe in ziua de azi. Azi, ma uit la seful meu cum ma intreaba pentru a-8-a oara la rand: Auzi, creditele alea pe termen scurt (sub un an) ce fel de capital sunt? Tier 1 sau Tier 2? Sa-l omor? Nu. Respir adanc, ma uit pe geam cum un val mai mare se revarsa peste o decapotabila parcata prea aproape de mare si ii zic pentru a-8-a oara: Nu e cazul. Creditele pe termen scurt sunt instrumente de finantare, nu de capital. Calm. Dupa care numar in gand: 1,2,3,4... Ma opresc la numarul de dolari pe care ii castig pe ora. Si fac asta de 8 ori pe zi.

Mai simplu decat as fi crezut acum 7 ani. Mult mai simplu.

Cu toate astea...

.. nu pot sa-mi schimb locatia si sa-mi pastrez in acelasi timp jobul. Am incercat, pe bune! Avem cateva joburi care sunt facute remote de niste oameni din India platiti cu 80 de dolari pe ora. Am incercat sa le propun si eu sefilor sa fiu eu ala care face acelasi job, dar remote din centrul Londrei sau al Parisului pe un salariu de 50 de lire / euro pe ora. N-am reusit. Nici macar un transfer nu pot. Nu de alta, dar aia din Londra au transferat functia mea in India.

Ca atare, trebuie sa o iau de la capat cu recrutarea desi rabdare nu prea mai am. Ma asteapta urmatoarele lucruri si promit ca o sa scriu cate o insemnare pe fiecare tema dintre cele de mai jos:

• recruterii, tertipurile lor ieftine si lipsa totala de respect pentru clienti
• noile filosofii ale angajatorilor, gen "manage the managers"
• aroganta suprema a unor angajatori care cer dar nu ofera nimic

Si cu asta, inchei aici. Daca nu ma tin de cuvant si nu postez repede cele trei insemnari de mai sus, dati-mi cu remindere pe facebook sau pe email. Cu oua si rosii nu dati inca in ciuda boieriei de la jobul actual. Si nu uitati: The winter is coming!