Dicționar corporatist: Succesorul natural

Am crezut că nu mai e nimic de spus despre corporația lui Pește prăjit. Așteptam să treacă zilele, așa una câte una, până la ultima secundă din preaviz. Asta până când m-a lovit un mail de la Vade Twat. Vade ne anunța că se pensionează dar nu înainte de a mai dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de Twat e.

Grijuliu nevoie mare să nu rămână locul neocupat, Twat ne anunța că a găsit deja un succesor. Cine? Subordonatul din dotare care a bușit total un trimestru și era să mai  bușească încă zece dacă n-aș fi stat cu ochii pe el ca pe butelie. Probabil pe principiul ‘Prostul până nu-i fudul, nu e prost destul’, Twat s-a simțit dator să ne spună așa în mailul ăla cam pe ce considerente a fost luată decizia numirii succesorului.

Ei bine, iegzistă o explicație. Personajul ăsta * al Arabiei (completați voi dacă sunteți citiți) este nici mai mult nici mai puțin decât succesorul “natural” a lui Vade Twat. Adicătelea chestii d-astea de bun simț dintr-o corporație care se respectă cum ar fi scoaterea la concurs unui post vacant și o selecție de candidați supervizată de HR sunt pentru fraieri. Alți colegi ai lui * al Arabiei, deși sunt de 3 ori mai deștepți și ar putea să facă jobul de 5 ori mai bine, nici măcar nu sunt luați în considerare. Asta pentru că n-au fost subordonații lui Twat.

Ca într-o monarhie…. Pfff! Care monarhie? Comparația are sens doar dacă vorbim de o monarhie d-aia absolută, gen Cersei din Game of Thrones. Pentru că într-o monarhie constituțională (aici Carol al II-lea ar fi excepția), prințul moștenitor nu va moșteni decât niște chestii birocratice, administrative și al naibii de istovitoare, prim-ministrul fiind cel care va conduce țara de facto. Prim-ministru ajuns acolo în urma unor criterii democratice bine-înțeles.

Ca într-o dictatură … Pfff! Care dictatură? În China comunistă, toți liderii au ajuns acolo în urma unor lupte pentru putere, nu pentru că au fost desemnați de cineva (rudă sau nu) “succesor natural”. În România comunistă, Ceaușescu a pornit de la cizmar nu de la fiu de lider. Copiii lui nu au fost “in line” pentru succesiune, în niciun moment al istoriei.

Hm! Să fie asta o situație fără precedent? A reușit Vade Twat să creeze ceva nou? Nu. Pentru că mai rămâne un singur reper de comparație. Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un. Liderii supremi din Coreea de Nord. Kim Jong-un a fost succesorul natural al lui Kim Jong-il, așa după cum Kim Jong-il a fost succesorul natural al lui Kim Il-sung.

Reiau.. Aidoma unei povești de groază în cea mai cruntă dictatură de pe pământ, dictatorul african Saffa și Old Fart Vade Twat ignorau orice guvernanță corporatistă. Nepăsându-le de merite și de sănătatea psihică a angajaților, acordau orice poziție vacantă prietenilor lor din copilărie pe care tot ei i-au adus în firmă. Să facă publice pozițiile vacante pe intranet și să ofere egalitate de șanse tuturor? Neah! Astea sunt vise pe care ni le vând corporațiile din lumea așa-zisă democrată! În coșmelia old-school rebranduită în corporație cu pretenții (deșarte) de listare pe bursă, cei de la HR sunt doar niște jaloane printre care fac slalom niște cowboy triști dar cu mult tupeu.

Revenind la succesorul natural * al Arabiei, acesta acceptă promovarea cu aceeași privire tâmpă cu care, peste 30 de ani, propriul succesor natural va accepta promovarea o dată ce * al Arabiei se va fi pensionat. Circuitul succesiunii în natură este de neclintit.

Jocul aparențelor: Importanța de a părea busy

Zi banală, ședință banală, informare banală. Idiotul care mi-a fost șef cinci ani încearcă să facă pe dășteptu ca de obicei, informându-ne el ce se mai întâmplă. Nu îl ascult. Stau pe telefon și citesc știrile BBC că mă interesează mai mult ce se întâmplă pe planetă decât balivernele lui. Are și lucratul de acasă avantajele lui.

La un moment dat mă trezește Gandhi cu o întrebare: “Auzi măi Saffa dar stagiarul ăsta care trebuie să vină în practică, al cui băiat sau nepot e?” Pe cât de precisă fu întrebarea, pe atât fu și răspunsul:  “Aa, păi e băiatul unui prieten de familie al CFO-ului.” Asta mă trezi puțin. Dar nu din motivul pe care l-ar crede unii.

Desigur, un jurnalist de investigație și-ar fi frecat mâinile de bucurie, ar fi notat pe agendă cu litere mari și apoi subliniat NEPOTISM după care s-ar fi apucat să înfiereze diverși indivizi în frunte cu Saffa. Nu asta mă interesează pe mine. Statistic vorbind, foarte rar am avut probleme cu pila vreunui boss. În principiu, boșii nu recomandă vreun idiot pentru că-și pun propriul obraz la bătaie în caz de catastrofă.

Ce nu-mi dă mie e cealaltă parte a ecuației. Primim vreo doi stagiari unul după altul, ambii rude de boși după care trec doi ani fără să mai vedem niciun stagiar. Și Saffa și Porcu și Tocilaru de la jobul anterior refuzau cu obstinație aplicații de la studenți eminenți nepiloși pe motiv că… suntem prea ocupați cu sfârșitul de lună.

Oare? Chiar suntem? Niște operațiuni de rutină, aceleași de la o lună la alta, plecăm la aceeași oră acasă… Unde e gradul suplimentar de ocupare? Și apoi, dacă ești chiar așa de ocupat, poți să le ceri doar să observe ceea ce faci (work shadowing), nu trebuie să le predai ca la școală. Ca să nu mai zic că ar putea chiar să te ajute, cel puțin cu niște hârțogării birocratice, de exemplu să plimbe niște hârtii de la imprimantă la Saffa, că tipicarul nu știe să revizuiască decât cu hârtia și rigla să vadă cum sunt aliniate numerele la milimetru.

Dar nu. Nu asta era ideea. Bine că mi-a explicat cineva de la HR, că altminteri muream dracului prost. Nu e important cum percepem noi înșine când și dacă suntem busy. Nu. Important e cum percep ei. Ceilalți. Competiția. Iar prin competiție înțelegem șefii celorlalte departamente.

Vorbim așadar de aparențe. Asistăm pur și simplu la un joc, un Game of Thrones (sau mai degrabă Squid Game) în care o mână de neisprăviți încearcă să avanseze agățându-se de niște pârghii putrezite. Scopul final este să-și depuncteze adversarii (alți șefi de departament) menținând un Blaming culture sufocant iar singura modalitate de a puncta ei înșiși este prin menținerea unor aparențe lipsite de fond și de logică.

“Aaa, it makes sense”, mă întrerupe Gandhi din șirul gândirii. Mda, are sens să nu te opui unei stagiaturi propuse de marele boss, că altminteri zbori. În rest, nu are niciun sens. Nu pentru mine. M-am săturat să fiu un player în jocul aparențelor și al blamării. Pentru mine, soluția demisiei a fost cea corectă. Game over.