În memoria lui Matthew Perry, am decis să fac și eu serial (foileton) dar pe care să îl denumesc Bosses în loc de Friends. Mno, fiecare cu ce are.
A fost odată ca niciodată o zi din octombrie pe care o denumeam ziua mea. Acum doi ani a venit fi-miu pe lume cu fix două zile înaintea zilei mele și uite așa n-am mai avut ziua mea. Ziua care era ziua mea a devenit așa o zi de refacere după tămbălăul cu cel mic.
M-am gândit că poate îmi fac un cadou și-mi iau concediu. M-am gândit mai bine și mi-am zis că n-are rost să mă împușc singur în picior și să lucrez a doua zi dublu din motive de închidere de trimestru. Așa că mă pregătesc eu cu o seară înainte ca orice om cu capul pe umeri, pun laptopul în geantă, cămașa pe umeraș, pantalonii pe scaun și mă bag la somn. Aiurea! N-am fost niciodată așa de ordonat așa că rectific. Nu mă pregătesc, dar arunc șosetele pe unde apuc, îmi iau pijama pe dos, trag un pârț de se zburlește câinele și mă bag la somn.
Nu trece mult timp și mă trezesc în urlete. Miezul nopții (și implicit începutul zilei mele de naștere) mă găsește la spitalul de urgență. Ultima oară când fusesem noaptea , așteptasem două ore. Dar între timp a fost Brexitul și una din promisiunile clovnului infect de Boris Johnson a fost că ăia 350 de milioane care se duceau la UE se vor duce la NHS (sistemul lor de sănătate) așa că așteptam cu entuziasm acest ‘success’ uriaș al Brexitului care să ne reducă timpul de așteptare. Nu l-a redus, l-a mărit. La 4 ore, că doctorii sunt în grevă la cât de bun a ajuns NHS după Brexit.
Ultima oară primisem și medicamente. Pe loc și pe gratis. Acum nu mai primim că nu mai sunt bani. Antibiotic? Da, ia rețeta și cumpără? Când? Păi când se deschide farmacia. La 9 dimineața. La ora aia trebuia să fiu la birou lângă alt clovn (chel, 60+, cu glume expirate și care cică mi-e șef și îmi fură și subalternul). Dar na, nu pot să-mi lasă soțioara în suferință.
Pun capul pe pernă dar mă trezesc din nou în urlete după cinci minute. De data asta fi-miu care are un tantrum și nu se potolește decât la 4 dimineața.
După câteva ore de somn (două jumate mai precis), mă trezesc scot câinele la plimbare, duc copchilul la grădiniță și pornesc în sfârșit spre farmacie. Farmacie care e la la vreo 3 km că nu suntem în România să fie farmacii una lângă alta. Parchează dacă poti! De putut se poate dar o tanti pe la 60 ani dă din gură că îi blochez 30 cm din ieșirea ei de 5 metri. Dacă eram în București n-o băgam în seamă, o băgam în altă parte dar aici e o idee mai puțin bună așa ca că mai merg juma de km până găsesc loc.
Eureka! Am ajuns acasă la 9.30 cu punga de medicamente. Intru într-un call timp în care îi dau și e-mail clovnului (ăla de mi-e șef, nu lui Boris Johnson). “Frate, acum am ajuns acasă ca nu era deschisă farmacia mai devreme, am două ședințe care stau să înceapă, e mai practic să lucrez azi de-acasă și să particip online la ședință.” Închei cu o glumiță, poate se prinde că e ziua mea: “Am văzut ca a adus colegul Dave niște bomboane azi, așa că eu le-aduc mâine sa o ținem într-o petrecere”.
Până să se încheie callul, primesc și răspuns: “Bună Andrea, mi-am uitat laptopul acasă așa ca și eu m-am întors acasă și acum sunt pe drum înapoi spre serviciu. Putem să amânăm începutul ședinței până ajungi tu la birou.”
Ok, cum să spui că ai 63 de ani fără să spui că ai 63 de ani?
În primul rând nu știu dacă se gândea la Andrea Leadsom sau la alte doamne celebre din UK, dar pe mine nu mă cheamă Andrea și am prea mult păr pe piept și picioare ca să fiu confundat cu distinsa doamnă din Parlament care era cât pe ce să devină premier în 2016.
În al doilea rând nu mă surprinde ca pleacă la serviciu fără laptop (în condițiile în care nu ne putem lăsa laptopul în birou), dar odată ce ai revenit acasă, să pierzi un sfert de zi și să pleci iar la serviciu?
Și în al treilea rând, dacă tu ai fost fraier și vrei să pierzi juma de zi, de ce să le distrugi tuturor ziua, că e zi de naștere sau nu?
Am recitit emailul, am zis ca nu văd eu bine de la lipsă de somn, am pus și restul vorbitorilor de engleză din casă să-și dea cu părerea dar nu era nimic de interpretat. Nu mai aveam energia să mă lupt cu toți moșii așa ca mi-am pus șosetele (una albastră fără model și una roșie în carouri), am pus pe mine o cămașă șifonată și niște chinos ușor roși de câine și dus am fost.
Am ajuns la 11 ca să iau parte “face to face” la o întâlnire de echipă desprinsă parcă din filmele cu proști, în care fiecare explică ce prost este și de ce nu poate să facă ceea ce ar trebui să facă. În rest am fost prea adormit ca să mai fac ceva în afară de a face o cerere de concediu pentru 30 noiembrie. Ca tot e Sf. “
Andrea” !
