The story of my life

Prolog

Am promis cândva că o să relatez pe blog despre modul în care am abordat ultimul interviu. Întrebarea e aceeași: Tell me about yourself. Raspunsul? Ca la piață! Depinde de cine întreabă.

Capitolul I: Urzeala scorpiilor

Să începem dară. Cu începutul. Aș fi putut zis multe despre primul iob. Ăla în care lucram week-enduri în serie, am dresat scorpii și am cunoscut cultul seniorității. Dar n-am făcut-o. Nu asta conta, nu asta vindea bine, nu asta cumpărau potențialii angajatori.

Aveam o problemă mai mare, problema continuității mai ales că aveam de explicat de ce am schimbat 5 angajatori. Trebuia să găsesc o constantă printr-o sută de variabile. Iar constanta s-a nimerit să fie masterul. 

Am făcut o facultate, am urmat un master în același domeniu timp în care am urmat un stagiarat la o firmă multinațională, urmând aceeași specializare. Perfect pentru logica englezească, incapabilă să urmărească un traseu diferit de cel al lor. După care am sumarizat într-o singură frază toate chestiile tehnice pe care le-am făcut acolo. Ce rost avea să insist? Detaliile erau în cv, eram la urma urmei un junior și urma să-mi concentrez timpul de antenă pe joburile mai recente.

Capitolul II: Încleștarea investitorilor

Urma să povestesc despre jobul din 2005. Un job care "cerea" niște intrebări ( begged some questions). De ce ai plecat de la primul job? Ce te-a atras la al doilea?  Întrebări pe care trebuiam să le evit (pre-empt) printr-o narațiune bine tâlcuită.

Așa că am început direct cu "răspunsul". Ăla corect. Politically correct, vroiam să zic. Nu am menționat niciuna din aberațiile la care am fost martor doi ani jumate. Am spus în schimb că mi s-au oferit niște oportunități la care alți tineri de 25 de ani au foarte rar accesul: să implementez adoptarea unor standarde și sisteme, să mențin relația cu șase potențiali investitori etc. Parcă m-am mai lăudat cu asta pe blog anul trecut.

Pe lângă aceste oportunități pe care le-am dus la capăt cu succes, am mai enumerat în treacăt și alte chestii pe care le-am făcut acolo. Nu am detaliat, erau trecute în cv iar interlocutorul ridica deja ochii exprimându-și ușor admirația. Până acum se lega totul bine.

Urma să explic iar de ce-am plecat așa că am folosit ocazia să introduc nu doar pe următorul, ci pe următoarele două joburi. Dar pentru asta trebuia să scot din mânecă un as pe care mulți ani îl ținusem ascuns: o calificare profesională recunoscută în UK dar nu și în România. N-am uitat să subliniez faptul că am obținut calificarea învățând și muncind în același timp. Am mai câștigat câteva puncte din partea intervievatorului, mai ales că noua calificare mi-a adus și o ofertă din străinatate. 

Aveam experiența neplăcută a unui interviu precedent în care un penis (mic) de intervievator mă întreba de ce n-am rămas acolo la al doilea job, că doar fusesem cumpărați de o mare multinațională. În mod evident penisul nu fusese atent la ce îi explicasem. Așa că, pentru orice eventualitate am făcut și acum precizarea că odată ce am terminat toate proiectele alea nu avea rost să rămân doar ca să apăs niște butoane. Pe lângă asta, am refuzat (inițial) și oferta din străinătate, că doar mă recrutase un fost șef să reformez o măgăoaie comunistă.

Capitolul III : Iureșul dăștepților

Ceea ce urma nu era însă deloc ușor de explicat: un job de doar patru luni. Să nu credeți că n-am avut ideea să îl omit pur și simplu de pe cv. Ceea ce am învățat însă în ultimii ani este că e mai greu să explici o pauză în carieră decât un job prost ales.

Contabile conțopiste, dăștepți de la IT, tot tacâmul. A fost o alegere mai bună pentru cariera de blogger decât pentru aia pe care o urmam de fapt. Așa că am explicat frumos că rolul care mi s-a dat nu corespundea deloc cu fișa postului la care aplicasem. Datorită unei privatizări defectuoase sau ceva de genul. Cumva o întorsesem în favoarea mea.

Iar apoi... Apoi potopul. I-am contactat pe cei cu oferta din străinătate, era încă valabilă și astfel am ajuns pe insulă. 

Capitolul IV: Festinul timesheeturilor

Urma să vorbesc despre ultimele două joburi. Trebuia să am grijă ce spun și să introduc în speechul meu elemente din fișa postului pentru care aplicam. Că doar interlocutorul meu asta vroia să cumpere.

 

La penultimul job am făcut.... Dar ce n-am făcut! Multe! Îl interesau toate pe omul din fața mea? Nu, doar câteva! Ălea câteva mi-au făcut plăcere? Nu. Le uram! Mă refer în principal la acel aspect al jobului legat de măsurarea eficienței unui proiect. Acela pentru care măsuram tot felul de aberații gen utilizare și recuperabilitate. Și asta în timp ce trebuia să fac și munca principală, cea pentru care fusesem de fapt angajat.

Probabil că în momentul ăsta mulți se întreabă de ce aș fi eu dispus să fac ceva ce uram la jobul precedent. Din fericire, NU o să am eu grija raportării propriei eficiențe per proiect. Și aici vine partea bună. Eu o să fiu ăla care o să primească rapoartele făcute de alții și o să le proceseze.

Cu alte cuvinte, cuvinte care ilustrează perfect atitudinea mea față de muncă, urăsc să fiu întrebat de alții ce fac. Să văd ce fac alții? Hmm, asta parcă nu mă deranjează 😁 Hai să precizez totuși că în noul rol nu trebuia să iau la întrebări pe nimeni, pur și simplu procesam niște date de la oropsiți și le trimiteam la oropsitor.

Inutil să menționez, procesul de gândire ilustrat în cele trei paragrafe de mai sus avea loc doar în mintea mea. Față de intervievator, aveam numai cuvinte de laudă față de tot acest proces de fațadă . Motiv pentru care omul a rânjit frumos, elegant (cât de cât!) și satisfăcut. Îi răspunsesem (fără ca el să fi deschid măcar gura!) și la ultima întrebare cheie.

Capitolul V: Dansul tipicarului

Chipurile, ultimul job e cel mai relevant. Nu și pentru mine. Nu mai trebuia să conving pe nimeni, treaba era făcută. O singură întrebare rămăsese nerostită, de ce plecasem de pe insulă și de la jobul cel cu tipicar tocilar.

Am construit o frază așa de frumoasă care sa conțină cuvintele afirmare și oportunitate, încât i-am smuls o exclamație de genul " you're so brave" interlocutorului meu. Trecuseră 25 de minute. După încă trei minute interviul era terminat. A fost urmat de o ofertă în câteva ore.

Epilog

Și apoi m-am urcat pe o șa și înainte să spun povestea așa, aș vrea să tragem și niște concluzii:

O greșeală pe care am făcut-o și eu la început e să lași orgoliul să te guverneze. Da, e ușor să te lași purtat de val și să te pierzi în detalii cu multele lucruri complexe pe care le-ai făcut tu. Poate că totuși noul angajator nu vrea să faci asta, deci identifică doar chestiile relevante pentru noul rol.

În mod similar, nu îți manifesta antipatia față de lucrurile considerate plictisitoare sau supărătoare la jobul precedent. S-ar putea ca interlocutorul să aibă o altă opinie despre ele.

Dacă ai ceva joburi la activ, nu te umfla prea mult în pene cu varietatea competențelor câștigate. Încearcă să găsești o constantă pentru toate cele 5-6-7 joburi pe care să o folosești apoi ca liant în narațiune. 

Nu te baza pe faptul că ce e îndepărtat în timp nu mai e relevant. La un alt interviu, am fost întrebat ce rezultate am avut la GSCE! Adică la bac. Mda, se pare că anumite calități sunt mai convingătoare cu exemple din "frageda pruncie" corporatistă.

Și nu în ultimul rând, lasă-le naibii de morcov, de limbaj de lemn și de lingușeală! Omul ăla are mintea mai odihnită, o să-și dea seama imediat! Și la urma urmei, omul ăla ar putea să-ți fie șef. Mulți ani! Ești sigur că vrei să începi relația asta așa?