Spot the manager

Știu că am zis că nu mai scriu nimic de corporația nr. 6 și de ai ei mgr-i dar uite că nu mă lasă.. poștașul. Care vine și-mi aduce un pachet pentru mine. Nici măcar nu e de la Amazon. De fapt este de la Amazon, dar nu-mi aduc aminte să fi comandat eu ceva.

O să vă spun de la cine e dar înainte de asta hai să fac o precizare. Am folosit abrevierea mgr, hai să vă spun ce înseamnă. Poate însemna 3 lucruri: manager, măgar și măgaru’ dracu’.

Hai să mai fac o precizare, pe care am omis-o până acum pe blog pentru că nu mi s-a părut relevantă.  Pe la începutul anului, a existat o schimbare. Între mine și Măgaru’ dracu’ care mi-era șef direct, a mai fost interpus un manager.

De ce zic că nu e relevantă? Pentru că a fost doar de formă. Managerul era șef direct pe hârtie, dar Măgaru’ Dracu’ era ăla care conducea ședințele, dicta dictate dictatoriale, făcea evaluările și mă storcea de nervi. Tot el a fost ăla care s-a ocupat de cadoul și de felicitarea mea de goodbye.

Și dacă am pomenit de cadouri și de felicitări, hai să enumăr toate situațiile în care cineva primește așa ceva de la colegi sau de la firmă. Una dintre ele e cea menționată adineauri; aia în care după ani de zile de lucrat cu un idiot, te cari dracului din firmă. Asta-i una.

Dar nu e singura. Ar mai fi și aia pe care o primești în ziua aia în care te apucă plânsu că faci patruj’ (sau câți oi face) de ani și tu tot într-o firmă jalnică lucrezi și tot pentru niște idioți. Asta e a doua. Și mai e una.

A treia e aia când ai un life event. Life event ca ăla de-l pui pe facebook, doar că de data asta îl selectează HR-ul pentru tine și te trezești cu o felicitare și un cadou.

În cazul meu, planetele s-au aliniat într-un mod ciudat, în sensul că mă calificam pentru toate trei. Dar, și e un mare daaar aici, Măgaru’ Dracu’ s-a ocupat de aspectul acesta așa că… 

De ziua mea n-am primit nimic. Cică de când cu pandemia nu mai stă nimeni să circule felicitări. Iar life event și goodbye card au fost combinate, că era mai ușor pentru Măgaru Dracu. Am primit o felicitare mică cu titlul ‘New Job’ și cu explicația că am … două joburi noi și implicit doi șefi noi: unul la muncă, altul acasă. N-am avut ce să răsfoiesc prea mult. Am primit mesaje de la cei de la care nu mă așteptam și nu am primit de la cei de la care mă așteptam. Măgaru Dracu’ dădea dovadă din nou că după 5 ani nu știa nici ce fac, nici de ce fac și nici cu cine lucrez.

Am primit și un mic voucher pe care l-am spart repede pe câteva hăinuțe și multe scutece.

A trecut și ultima zi în corporație. Numai că în clipa în care concluzionam că nu mai există urmă de umanitate în acea firmă, iată că sună poștașul cu un pachet pentru mine. De la mine nu era, că eram prea zombie să mai fac comenzi. De la significant other nici atât că era la fel de zombie. De la ăla micu nu era, că avea doar câteva zile de viață. De la părinți, rude și prieteni nu era că deja ne umpluseră toți casa cu cadouri.

I-am exclus pe toți. Să fie oare de la Iohannis că l-am votat în 2019 în turul II? Posibil, la cât de “rapid” e omu! Nu mai aveam alte idei așa că l-am deschis. Nu avea sigiliu prezidențial ci era de la Manager.

Nu de la Magaru Dracu, ci de la Manager. Cea care a fost interpusă între mine și Măgaru Dracu. Din banii ei, îmi cumpărase ceva care a fost de altfel foarte apreciat de către micul destinatar. Asta pentru că pur și simplu a înțeles ce înseamnă să fii manager chiar și în condițiile în care Măgaru Dracu se băga tot timpul peste ea. 

Un gest frumos ca un miracol de Crăciun care mi-a redat cumva speranța că mai există umanitate, o licărire de speranță în firma aia și pentru prietenii mei rămași încă acolo. Cât despre Măgaru Dracu, el n-a înțeles nimic. N-a înțeles nici ce  înseamnă să fii manager, nici să conduci o echipă, nici care sunt prioritățile, nici că dacă azi ești pe val mâine poți fi foarte bine pe făraș. Probabil își va petrece sărbătorile gândindu-se la cum să alinieze și formateze situațiile financiare mai bine.

Dicționar corporatist: Succesorul natural

Am crezut că nu mai e nimic de spus despre corporația lui Pește prăjit. Așteptam să treacă zilele, așa una câte una, până la ultima secundă din preaviz. Asta până când m-a lovit un mail de la Vade Twat. Vade ne anunța că se pensionează dar nu înainte de a mai dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de Twat e.

Grijuliu nevoie mare să nu rămână locul neocupat, Twat ne anunța că a găsit deja un succesor. Cine? Subordonatul din dotare care a bușit total un trimestru și era să mai  bușească încă zece dacă n-aș fi stat cu ochii pe el ca pe butelie. Probabil pe principiul ‘Prostul până nu-i fudul, nu e prost destul’, Twat s-a simțit dator să ne spună așa în mailul ăla cam pe ce considerente a fost luată decizia numirii succesorului.

Ei bine, iegzistă o explicație. Personajul ăsta * al Arabiei (completați voi dacă sunteți citiți) este nici mai mult nici mai puțin decât succesorul “natural” a lui Vade Twat. Adicătelea chestii d-astea de bun simț dintr-o corporație care se respectă cum ar fi scoaterea la concurs unui post vacant și o selecție de candidați supervizată de HR sunt pentru fraieri. Alți colegi ai lui * al Arabiei, deși sunt de 3 ori mai deștepți și ar putea să facă jobul de 5 ori mai bine, nici măcar nu sunt luați în considerare. Asta pentru că n-au fost subordonații lui Twat.

Ca într-o monarhie…. Pfff! Care monarhie? Comparația are sens doar dacă vorbim de o monarhie d-aia absolută, gen Cersei din Game of Thrones. Pentru că într-o monarhie constituțională (aici Carol al II-lea ar fi excepția), prințul moștenitor nu va moșteni decât niște chestii birocratice, administrative și al naibii de istovitoare, prim-ministrul fiind cel care va conduce țara de facto. Prim-ministru ajuns acolo în urma unor criterii democratice bine-înțeles.

Ca într-o dictatură … Pfff! Care dictatură? În China comunistă, toți liderii au ajuns acolo în urma unor lupte pentru putere, nu pentru că au fost desemnați de cineva (rudă sau nu) “succesor natural”. În România comunistă, Ceaușescu a pornit de la cizmar nu de la fiu de lider. Copiii lui nu au fost “in line” pentru succesiune, în niciun moment al istoriei.

Hm! Să fie asta o situație fără precedent? A reușit Vade Twat să creeze ceva nou? Nu. Pentru că mai rămâne un singur reper de comparație. Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un. Liderii supremi din Coreea de Nord. Kim Jong-un a fost succesorul natural al lui Kim Jong-il, așa după cum Kim Jong-il a fost succesorul natural al lui Kim Il-sung.

Reiau.. Aidoma unei povești de groază în cea mai cruntă dictatură de pe pământ, dictatorul african Saffa și Old Fart Vade Twat ignorau orice guvernanță corporatistă. Nepăsându-le de merite și de sănătatea psihică a angajaților, acordau orice poziție vacantă prietenilor lor din copilărie pe care tot ei i-au adus în firmă. Să facă publice pozițiile vacante pe intranet și să ofere egalitate de șanse tuturor? Neah! Astea sunt vise pe care ni le vând corporațiile din lumea așa-zisă democrată! În coșmelia old-school rebranduită în corporație cu pretenții (deșarte) de listare pe bursă, cei de la HR sunt doar niște jaloane printre care fac slalom niște cowboy triști dar cu mult tupeu.

Revenind la succesorul natural * al Arabiei, acesta acceptă promovarea cu aceeași privire tâmpă cu care, peste 30 de ani, propriul succesor natural va accepta promovarea o dată ce * al Arabiei se va fi pensionat. Circuitul succesiunii în natură este de neclintit.

Jocul aparențelor: Importanța de a părea busy

Zi banală, ședință banală, informare banală. Idiotul care mi-a fost șef cinci ani încearcă să facă pe dășteptu ca de obicei, informându-ne el ce se mai întâmplă. Nu îl ascult. Stau pe telefon și citesc știrile BBC că mă interesează mai mult ce se întâmplă pe planetă decât balivernele lui. Are și lucratul de acasă avantajele lui.

La un moment dat mă trezește Gandhi cu o întrebare: “Auzi măi Saffa dar stagiarul ăsta care trebuie să vină în practică, al cui băiat sau nepot e?” Pe cât de precisă fu întrebarea, pe atât fu și răspunsul:  “Aa, păi e băiatul unui prieten de familie al CFO-ului.” Asta mă trezi puțin. Dar nu din motivul pe care l-ar crede unii.

Desigur, un jurnalist de investigație și-ar fi frecat mâinile de bucurie, ar fi notat pe agendă cu litere mari și apoi subliniat NEPOTISM după care s-ar fi apucat să înfiereze diverși indivizi în frunte cu Saffa. Nu asta mă interesează pe mine. Statistic vorbind, foarte rar am avut probleme cu pila vreunui boss. În principiu, boșii nu recomandă vreun idiot pentru că-și pun propriul obraz la bătaie în caz de catastrofă.

Ce nu-mi dă mie e cealaltă parte a ecuației. Primim vreo doi stagiari unul după altul, ambii rude de boși după care trec doi ani fără să mai vedem niciun stagiar. Și Saffa și Porcu și Tocilaru de la jobul anterior refuzau cu obstinație aplicații de la studenți eminenți nepiloși pe motiv că… suntem prea ocupați cu sfârșitul de lună.

Oare? Chiar suntem? Niște operațiuni de rutină, aceleași de la o lună la alta, plecăm la aceeași oră acasă… Unde e gradul suplimentar de ocupare? Și apoi, dacă ești chiar așa de ocupat, poți să le ceri doar să observe ceea ce faci (work shadowing), nu trebuie să le predai ca la școală. Ca să nu mai zic că ar putea chiar să te ajute, cel puțin cu niște hârțogării birocratice, de exemplu să plimbe niște hârtii de la imprimantă la Saffa, că tipicarul nu știe să revizuiască decât cu hârtia și rigla să vadă cum sunt aliniate numerele la milimetru.

Dar nu. Nu asta era ideea. Bine că mi-a explicat cineva de la HR, că altminteri muream dracului prost. Nu e important cum percepem noi înșine când și dacă suntem busy. Nu. Important e cum percep ei. Ceilalți. Competiția. Iar prin competiție înțelegem șefii celorlalte departamente.

Vorbim așadar de aparențe. Asistăm pur și simplu la un joc, un Game of Thrones (sau mai degrabă Squid Game) în care o mână de neisprăviți încearcă să avanseze agățându-se de niște pârghii putrezite. Scopul final este să-și depuncteze adversarii (alți șefi de departament) menținând un Blaming culture sufocant iar singura modalitate de a puncta ei înșiși este prin menținerea unor aparențe lipsite de fond și de logică.

“Aaa, it makes sense”, mă întrerupe Gandhi din șirul gândirii. Mda, are sens să nu te opui unei stagiaturi propuse de marele boss, că altminteri zbori. În rest, nu are niciun sens. Nu pentru mine. M-am săturat să fiu un player în jocul aparențelor și al blamării. Pentru mine, soluția demisiei a fost cea corectă. Game over.

Speechul de adio (2012)

Mai am cateva saptamani pana la momentul in care o sa spun goodbye si acestei corporatii (no. 6) iar postarea de mai jos din 2012 despre corporatia no. 4 este cat se poate de actuala.    

 <title>Speechul de adio</title>

    <permalink>http://corporatistu.ablog.ro/2012-01-21/speechul-de-adio.html</permalink>

    <time>2012-01-21 21:44:03</time>

    <tags></tags>

    <pubType>publish</pubType>

    <category>Dictionar</category>

<body>

Ultima zi. Mai am o ora si scap.

Definitiv. De corporatia asta, nu de lantul corporatist.

Lumea vine spre mine si se strang toti ciorchine in jurul meu.

Ma frec la ochi dar n-am vedenii.

Sunt chiar toti. Din fundal apare Domnul Ridicol potrivindu-si camasa. Cu o

sumedenie de clisee verbale gen recunostinta, contributie valoroasa, bani din

mosia Snobului, etc., directorul imi multumeste pentru cei cinci ani munciti pe

plantatie. Imi da si un voucher din partea firmei, suficient sa-mi iau doua

dvd-uri si un blu ray. La un moment dat insa imi strange mana, termina de

vorbit iar lumea aplauda.

Aplauda si se uita la mine. Pricep ca a sosit momentul. Momentul ala pentru care am fost invidios pe cel putin o suta de oameni in  aceeasi postura. E ultima data cand vorbesc in firma, momentul speechului de adio.

Hello, spun eu nehotarat, nu sunt eu ala renumit pentru a fi un om al vorbelor. Rasete usoare. Dar .. cred ca dupa 5 ani a venit vremea sa rostesc niste multumiri. Aici chiar ca m-am pierdut. Intr-adevar, toti predecesorii mei si-au folosit tot timpul pentru a spune cuvantul Multumesc de 12 ori alaturi de vreo 25 de  nume.  Sa multumesc, deci.Prima intrebare ar fi: Cui, dar o intrebare

la fel de buna ar fi si Pentru ce?

Hm... pentru oportunitati? 5 ani si doar o singura treapta am urcat pentru motive diverse care fie ca incep cu Tipi si se termina cu Carul, fie incep cu United si se termina cu Kingdom. Mersi, dar si la McDonalds urcam in 5 ani de la vanzator la sef de McDrive.

Poate ca ar trebui in schimb sa multumesc consilierilor / sefilor directi. Care? Pampalaului de filipinez nu putea sa se consilieze nici macar pe el. Sa-i multumesc Motanului care mieuna duios cand il ajutam pe clientul cel Naspa dar nu putea sa treaca peste acuzatiile ridicole ale Tipicarului?  Sau Directoritei care ma trimitea in UK la evaluarea dar nu putea sa treaca peste niste decizii ridicole ale unor oameni care nu ma cunosc?

Poate sa adresez niste multumiri generale pentru ca am invatat "o groaza de lucruri"? Groaza a fost la tot pasul dar care lucruri? Alea pe care le stiam din tara? Ce am invatat nou? Ca trebuie sa fac nu conform normelor ci cum ii place Cavalerului Frezat sau Tipicarului?

Cu siguranta toti se asteapta sa multumesc pentru sprijinul oferit. Care sprijin? Sprijinul Cavalerului Independenta care, dupa ce eu am stat doua nopti pentru un raport, el nu vrea sa-l revizuiasca pentru ca n-are doua semnaturi? Asta cand singura semnatura care conteaza este a mea? El nu poate sa puna a doua semnatura?

M-am incurcat si am renuntat la faza cu multumirile. Am inceput in schimb bilantul. Au fost 5 ani, 4 consilieri, 3 colegi de banca,

doua sedii. Aici m-am oprit nu de alta dar daca as fi continuat countdown-ul n-as fi gasit decat promovare in dreptul cifrei 1. Si iar m-as fi enervat. Asa ca am improvizat, am ridicat glasul si am rostit in spiritul profund englezesc care cuprinsese corporatia in ultimii ani:

5 ani, 4 consilieri, 3 colegi de banca, 2 sedii si o singura porecla. Bine, erau mai multe (gen Silent Assassin) dar nu vroiam sa le dau apa la moara puslamalelor gen Rasistu sau Punkerul. Asa ca am rostit in uralele multimii porecla care m-a consocrat dupa episodul Man Day 2009: Hardcore!

Si ca sa inchei on the edge of glory, am spus si ceea ce TOTI se asteptau sa auda inca de cand am deschis gura:

Si pentru ca nu mi se spune Hardcore degeaba, sambata viitoare organizez o bauta! Eram idolul tuturor.

Sportul national fusese incoronat. Iar eu rezumasem perfect tot ceea ce mi-a facut placere in 5 ani de neplaceri: faptul ca am reusit sa ma distrez cu cei care stiu sa se distreze!</body>

A zis Pulea Spătaru că….

Titlul postării e menit a răspunde la întrebarea de ce am fost eu treaz la ora 3 în foarte mulți nopți. Iar răspunsul e dat de .. ăla. Nimicul care mi-e (încă) șef și poartă mai multe porecle pe blog gen Cap Pătrat sau Saffa.

Acum poate se întreabă unii cititori și cine e Pulea Spătaru. Pulea Spătaru e un nume colectiv dat de mine tuturor celor care au următoarele caracteristici:

- au o funcție importantă în Boardul (Consiliul de Administrație) unei companii, de obicei director independent sau Business Partner

- au o specializare diferită de a noastră și ca atare nu pot aprecia cam ce fel de eforturi ar trebui noi să depunem pentru a le da ce vor ei

- sunt cunoscuți pentru o flexibilitate ceva mai scăzută.

Acestea fiind zice, cred că intuiți cam ce vreau să spun. Între argumentul “Zic eu, Cap Pătrat, că trebuie să facem…” și argumentul “a zis Pulea Spătaru că trebuie să facem…” e o diferență. Aceeași diferență ca între răspunsul “du-te-n p*** mea, mă doare-n cur de ce zici tu” și “hmm.. dacă a zis Pulea Spătaru, atunci ok”.

Atâta doar că argumentul ăsta era utilizat într-un mod cam suspicios. După ceva meciuri mai puțin ‘amicale’ între mine și Cap Pătrat, africanul arunca cu argumentul Pulea . La fel de suspicios, argumentul era aruncat cam pentru aceleași acțiuni (gen: el vroia o reconciliere inutilă să-și acopere spatele în caz de catastrofă nucleară, eu nu). Am mai zis că Pulea Spătaru e un personaj colectiv? Gen un Pulea Spătaru e director în Irlanda, al doilea Pulea Spătaru e un Business Partner prin offshore iar al treilea e șef de investiții în U.K. Toți fără legătură unul cu altul, idem pentru companiile în care au ei influență.

How convenient for Cap Pătrat! Cum vrea el fix același lucru în 3 situații diferite și cum sare mereu un Pulea Spătaru, mereu altul, în apărarea lui.

Asta până ieri când, eu fiind în preaviz, Capul (nu cap de departament, Cap de P***) a lăsat garda jos și am reușit să pun mâna (vorba vine, mausul!) pe un email.

Capu:  Neața, Pulea! Poți să-mi trimiți și mie setul de situații financiare pentru Board? Vreau să văd ce nivel de detalii vor pentru sistemul de raportare nou.

Pulea: Neața Capu! Nivelul e destul de simplist și mult mai sumar decât pe sistemul vechi. Fac asta de un an și nu s-a plâns absolut nimeni din Board asupra nivelului de informații inclus în raport!

Capu: Ok. Vreau doar să menționez că la un moment dat va trebui probabil o reconciliere între raportul vostru și al nostru (pe care s-o facem noi).

Pulea: Da, ar fi frumos.

Și uite așa, trebuie să mai muncesc eu nu știu câte ore pentru că .. a zis Pulea Spătaru. N-a zis nimic Pulea, pur și simplu i-au fost băgate în gură niște chestii de către Cap. Și dacă tot știu asta, o să spun pas și o să folosesc și eu argumentul ăla clasic cu programul de la 9 la 5. Că caii de la bicicletă (cacofonie acceptată, vorbim despre un căcat)  nu mi-i poate lua în preaviz.

Și dacă eu n-o să fac asta, cine are s-o facă? Păi hai să vedem. Essex n-are s-o facă pentru că după 20 de ani de făcut același lucru, s-a pensionat pentru a-și petrece bătrânețile în sud-estul Angliei. L’etoile n-are să o facă pentru că Cap (cacofonie acceptată), în înțelepciunea lui, n-a mai suportat să fie contrazis și a pasat-o la un alt departament. Gandhi n-are să o facă pentru că Cap (cacofonie acceptată) s-a gândit să o scoată la un moment dat de pe raportările la care se referă Pulea. Puriul cu cravată pe care vrea să-l promoveze n-are să o facă pentru că e prea prost.

Cine are să o facă? Păi simplu, Cap! Eventual are s-o facă lată, dar de făcut tot va trebui s-o facă. De ce? Păi cum de ce? Așa a zis Pulea Spătaru!

When I remember

Când stai 6 ani într-un loc te atașezi puțin și-ți vine mai greu a pleca, chiar dacă acel loc e locul de muncă. Colegi, cafeneaua de la colț, petreceri, sunt multe amintiri care te împiedică puțin să pui mâna pe tastatură și să le scrii agențiilor de recrutare în căutarea unui job mai bun. Ca să nu mai zic de procesul birocratic și obositor legat de job hunting. Dar și când ai un șef căpos, obtuz și cu un suflet îmbătrânit într-un trup de 41 de ani.. ei, atunci se aplică filosofia neo-modernistă (Becky Hill & David Guetta): “That’s when I remember!”

Când aplici la 30 de joburi pe LinkedIn, indeed și alte platforme și nu primești niciun răspuns îți cam vine să te lași. Dar de fiecare dată când mă bătea gândul abandonului … That’s when I remember! Îmi amintesc brusc de emailurile cu ‘candidatul victorios’, mașinațiuni prin care jegul de porc care-mi era șef inițial și-a pus “mates” în posturi cheie negându-mi promovarea și ținându-mă pe mine blocat sub un cretin african timp de 5 ani. Și-atunci o luam de la capăt cu încă o tură de aplicații.

Începe să mai apară câte un apel răzleț de la un recruiter. Bună, bună,  spune-mi despre tine, aha, bun așa, mamă câte chestii ai făcut, wow! Dar n-ai subordonați? Nu, că boul de african vrea să aibă control total! Aa, păi piața de over-xx-k (salariu anual de peste xx mii) e foarte competitivă și fără subordonați e greu. Cum să nu te demoralizezi? Dar când să strâng din dinți, să renunț și să mă gândesc că mai vine un busy season cu Cap Pătrat… That’s when I remember! Și-mi aduc aminte de ajustările pe care le-am făcut inutil timp de 60 de luni datorită incompetenței lui Cap Pătrat de pe vremea când era Project Manager pe un proiect pe care l-a futut total și a reușit să transforme ceva care merge în ceva ce nu mai merge. Și-atunci mai tăiam câteva mii din pretențiile salariale și o luam de la capăt.

Mailurile continuă să vină. Cu același text. Regretăm dar nu mergem mai departe cu aplicația deoarece sunt alți candidați care… Cine? Vreunul umflat artificial de-un recruiter mincinos? Am terminat cu prostiile astea, îmi zic și mă uit la ce mai e de făcut în weekend la serviciu. That’s when I remember! Și atunci îmi amintesc de evaluarea lui Saffa din 2019 când cretinul a ținut morțiș să scrie el cu subiect și predicat că Vade Twat (un fel de Puie Monta: nume real cu litere inversate) s-a plâns de mine că stau prea mult pe telefon. Prost am fost eu că nu mi-am luat concediu medical când am avut problemele respective dar mă bazam pe faptul că poate și Creti să-și dea seama că într-un birou în care juma din oameni se uită la Money Heist pe calculatorul de serviciu în timpul programului, aș fi putut să fac și eu același lucru dacă m-aș fi plictisit cu adevarat. Și-atunci mai lăsam de la mine și aplicam și la angajatori la care sincer nu prea aș vrea să lucrez.

Unul dintre acești angajatori este o instituție publică care nu este lăsată să moară de populismul politicienilor. Mă refer la NHS și mi-am mai exprimat părerea despre ei pe acest blog. Am aplicat la unul din ‘jde miile de trusturi pe care le au și am obținut și un interviu. Totul a fost bine până la faza în care m-au întrebat ce acțiuni concrete am făcut eu pentru creșterea lui Diversity & Inclusion la noi în echipă. Că vezi tu, ei au rezolvat toate problemele. Nu e o problemă că pacienții mor cu zile pentru că ei anulează programări din lipsă de personal, e o problemă că personalul nu e suficient de divers. Și fiindcă D&I e “ingrained in NHS’s DNA " (ce dracu o însemna asta), eu ar fi trebuit să fac ceva pentru D&I pe unde-am fost angajat deși n-aveam atribuții de recrutare. N-am făcut nimic, așa că NU sunt bun de NHS. După un interviu d-ăsta, îți vine să te lași de orice inițiativă de job hunting dar… That’s when I remember! De toate orele pierdute cu formatări și alte căcaturi pentru că Saffa are păsărele pe creier și în fundul lui de cerebel crede că ăla e cel mai important lucru la niște situații financiare: punctuația și formatarea! Așa că o iau de la capăt și mai răspund la niște mesaje private pe LinkedIn.

O recruiteriță îmi dă un job description într-o industrie în care n-am mai lucrat de 15 ani. Păi mă vor ăștia după ce n-am mai avut tangență cu domeniul de activitate atât de mult timp? Depinde de tine, dacă te bazezi că o să te descurci, zice ea cu încrederea unui tinere de 22 de ani aflată la primul job. Atunci aplic. A 61-a aplicație. Între timp, am mai avut două interviuri dar nu am mai auzit nimic de la intervievatori. Asta e, n-am noroc! Poate ar trebui să mă las și să încerc la toamnă. That’s when I remember! Și îmi amintesc de șantajul cu proiectul Boom în care Cap Pătrat a mâncat căcat cu polonicul (asta e activitatea lui preferată), șantaj pe care l-am mai descris aici. Și atunci o iau de la capăt. Încă o rundă de interviuri la jobul găsit de recruterița asta tânără.

Interviul merge neașteptat de bine, feedback bun de ambele părți. Aud bine? Urmează al doilea interviu. Will I crack again? Cum o să ma pregătesc? Naa, o să mă încurc, o să mă bâlbâi. Vine ziua interviului. Îmi tremură mâinile, de picioare nici nu mai vorbesc. Nici să fac nodul la cravată nu-mi mai iese. Emoții 1: Eu 0. Cum să fac să întorc scorul? And that’s when I remember! Și îmi amintesc de evaluare. Evaluare în care a apărut din nou Vade Twat dar în care a apărut și ratingul: As expected. As fucking expected! 12 luni în care am manageriat proiecte super complexe, implementat 3 sisteme, am trecut printr-o fuziune și lucrat nopți la rând. Am dat ce-i mai bun din mine pentru ce? Pentru ca Cap Pătrat (cacofonia e intenționată având de-a face cu-un căcat), Vade Twat, Ursu și alții de teapa lor să-și aroge merite pe munca mea? Nu mai bine să dau ce-i mai bun din mine pentru a scăpa de astfel de personaje toxice? Și atunci am dat și am vorbit cu aceiași pasiune pe care am pus-o și în munca din ultimele 12 luni. Am descris situația de la locul de muncă fix așa cum e ea. Fără bârfe, fără a vorbi de rău. O firmă rezultată din mai multe fuziuni de businessuri cu culturi diferite, în care oamenii au multe temeri și incertitudini și ca atare devin defensivi, orgolioși creând ca atare un blame culture / o cultură a învinuirii. Ce motiv mai bun de a pleca dintr-o firmă dacă nu ăsta?

A durat 20 de ore să primesc o ofertă. Exact ce doream. Am demisionat, am agreat ultima zi de muncă aici și prima zi acolo. A venit și prima ‘team meeting’ de după. Mai mai să mă încerce niște sentimente de vină că îi las pe toți baltă dar.. That’s when I remember! Și îmi amintesc ce fel de persoană este Saffa (zis și Cap Pătrat, Cretinul sau Boom). TOXICĂ! De fapt toxică e puțin spus, cel puțin în ultimul an devenise radioactivă. Scriu blogul ăsta de 15 ani și am avut multe personaje: Scorpia, Dășteptu de la IT, Contabila conțopistă, Tipicarul, Stinkatorul, Petrică. În afară de faptul că mă enervau, mai aveau ceva în comun. Aveau umor, aveau substanță, mă stimulau cumva mental, îmi făcea plăcere să scriu un post amuzant despre ei pe blog.

Saffa? Nimic! Nu e absolut nimic amuzant să scrii despre el. Nu e nici prost nici deștept, nici urât nici frumos și nu are nimic să-ți capteze interesul. Încă un post despre el și o să brevetez Teoria Nimicului ca persoană. Iar dacă în procesul de schimbare de job am purtat tot timpul în minte relele ce mi s-au întâmplat din cauza lui, cred că este cazul să-l șterg definitiv din memorie pe măsură ce se apropie ultima zi aici. Dacă Becky Hill ar spune “That’s when I remember”, eu o să-l citez pe un contabil: “That’s when I write him off!”

2021: The Good, the Bad and the Ugly

În  2010, un om puternic ce guverna bunul mers al mesei rotunde de la care se luau toate deciziile unei firme de consultanță,avea o prezentare lunară. Inspirându-se după un western american, liderul folosea arma feedbackului ca pe o mașină neconvențională cu o treaptă de înainte și două de marșarier.

“The Good, the Bad and the Ugly”, se numea powerpointul lui trecând succint peste faptele bune ale supușilor (‘the good’) și analizând la sânge greșelile mai mici (‘the bad’) dar mai ales pe cele care puteau atrage concedierea (‘the ugly’).

Zece ani mai târziu, un om mai puțin puternic dar mult mai simpatic scria o postare pe blogul lui pentru a da feedback nu subordonaților (asta ar însemna să aibă așa ceva),  ci unui an. Nu a unui calendaristic, că nu ăla îl interesează pe corporatist ci ăla fiscal care începe pe 6 aprilie și se termină la 5 aprilie 2021. An care va rămâne în memoria tuturor drept anul coronavirusului.

The good: ce mă bucură

În spiritul prezentării de maestru al fostului meu șef, voi începe cu partea bună a lucrurilor. Într-un powerpoint cu poza lui Clint Eastwood, aș pune trei bullet points la chestii care mă bucură.

1.Lucratul de acasă

“Nu se poate, că nu mai lucrează nimeni dacă nu e supravegheat, de unde știu eu că subordonatul lucrează și nu se uită la Eastenders?”. Uite că se poate! Și nu vorbim de un angajat, ci de 98% din ei, nu vorbim de o zi, vorbim de un an. Și firma merge în continuare, la fel de bine ca și înainte.

La un moment dat (să fie 2-3 ani), un cretin care freacă menta non-stop (unul din ăia care vin fix la 9 și pleacă fix la 5) se ia de mine că stau “prea mult” pe telefon. Nu l-am băgat în seamă (nici măcar pe blog), l-am băgat în altă parte. Tot cretinul ăsta se ia de o fată că are pantaloni mulați sau cizmulițe. Așa că trebuie să ne bucurăm nu numai pentru noi ci și pentru exemplarele astea triste: acum n-au decât să stea acasă și să se ia de gândacul de Colorado că-i atacă cartoful.

2. Și salatangiii plâng

Sub-titlul nu e inspirat dintr-un western ci dintr-o telenovelă. Când eram student, m-am dus la țară la bunica și la un moment dat mă pornesc spre o magherniță să iau o bere. Drumul pustiu iar când ajung acolo, vânzătoarea îmi strigă dintr-o cameră: “Vino mai târziu că a început “Și bogații plâng”!”

Acum e 2021 iar în centrul financiar din Londra e la fel de pustiu ca pe ulița bunicii. Bogaților care și-au deschis food shops acolo nu le merge prea bine. În vacanțele școlare mai vin youngsteri să se plimbe numai că lor nu poți să le ceri 9 lire pe o salată. “Meal deal : £1.50 per curry”, este promoția singurului food shop care are clienți.  Iar zilele ce urmează nu par a fi roz. Mulți angajatori din centru promit că multe roluri vor presupune muncă de acasă în mod permanent.

A nu se înțelege acum că mă bucur de răul oamenilor. Eu i-am admirat mereu pe antreprenori (nu invidiat, doar admirat) și pe termen scurt spre mediu aș vrea să intru și eu în acest club. E o perioadă grea pentru industria HoReCa, e normal să-mi pară rău pentru cei implicați: patroni, manageri, angajați. 

Dar nu pot să nu mă bucur de această turnură a industriei alimentare. Pur și simplu, e o bulă care a atins punctul de spargere. Ok, chirie mare de zona 1, distribuție de ingrediente costisitoare, angajați plătiți mai mult, astea sunt costuri reflectate în prețurile de vânzare ale produselor. Dar 9 lire pe-o salată?? Îmi pare rău, dar din punctul de vedere al consumatorului, n-are niciun sens când poți să-ți faci singur aceeași salată cu ingrediente de la tesco, scoțând din buzunar mai puțin de-un sfert din aceeași sumă.

Aaa, să nu uit. Ședință mare pe etaj cu decision-makers. Asta se întâmpla prin vară. Și zice unul din ei că ar trebui să revină lumea la birou, nu de alta că noi ne-om descurca și de-acasă dar.. trebuie sa susținem businessurile din centru, că avem o responsabilitate pentru comunitate etc. La care un hâtru zice: Păi atunci bine dar hai să venim la muncă cu o trăsură trasă de cai că și birjarii ăia și-au pierdut business-urile când au apărut taxiurile.

Morala: lumea din mâncat nu o să se oprească iar businessurile care fac bani din asta trebuie să se adapteze din mers. În sătucul meu s-au deschis două băcănii măricele pe high street. Independente, family-business, nu lanțuri. Tot mai multe cârciumi au trecut pe take-away și delivery. Bani se fac în continuare și fără să chargezi unui corporatist 9 lire pe-o salată. 

3. Călătoritul 

Cu 18 ani în urmă pe vremea asta ieșeam agale de la muncă pornind la pas pe o alee cu castani. Tocmai se terminase busy seasonul și ne bucuram că mai vedem și noi lumina soarelui. Mergeam în grup ca și când am ieși de la școală, vorbind una-alta în drumul spre metrou.

În martie 2020, în centrul financiar al Londrei situația era total diferită.  Un furnicar de oameni în ținută obligatorie (costum/rochie plus adidași și neapărat ciorapi lycra pentru dame) te asaltează din toate părțile. Spațiul personal este inexistent iar loviturile de bombeu din spate sunt inevitabile dacă nu mergi cu cel puțin 7 km /h. Nici nu mai trebuie să mergi la sală, oricum faci jogging în drumul spre gară / stația de metrou sau spre parcarea unde ai parcat mașina personală. De aglomerația din tren nu mai zic dar cum ar putea fi altfel când numărul de trenuri e același ca în 2005 în timp ce numărul de pasageri... 

A venit lockdown-ul iar de atunci am mai trecut pe la serviciu doar de 3 ori, prin vară. Aveam treabă prin centru la prânz și mi-era mai ușor să lucrez de la birou în ziua respectivă. 10 oameni în tot vagonul, distanțați social. Cobor la Liverpool Street, ies foarte ușor din gară. Drumul lejer, parcă nici n-aș mai fi în Londra. Muncitori, elevi sau corporatiști, merg toți agale bucurându-se de căldura verii. Călătoritul a încetat să fie un job în sine.

The Bad: Ce mă îngrijorează

Pentru că încerc să fiu mai optimist, o să am doar două bullet points în powerpoint slide-ul ce are poza lui Lee Van Cliff.

1. Transportul: pistele de biciclete

Am terminat primul slide cu transportul în comun unde am observat o îmbunătățire. Nu neapărat datorită factorului uman, un rol mai mare având virusul care i-a ținut pe mulți călători acasă. Dar hai să vedem ce se întâmplă dacă alegi să deplasezi cu mașina personală.

Lucrurile par să se fi schimbat și aici însă nu în bine ci în rău. Trecute sunt vremurile în care străzile din Londra au două benzi pe sens. Tot mai multe benzi au fost transformate în piste unde au acces doar cei mai inconștienți participanți la trafic: bicicliștii. Ok, socialistul nr. 1 al Londrei vrea să reducă poluarea și să încurajeze bicicleala dar întrebarea rămâne: Femeile însărcinate, bătrânii și oamenii cu copii ce să facă? Să se urce pe biclă?

2. Capcanele lui Diversity & inclusion

Să fii român care lucrează într-un birou din Londra la o firmă care are politică de Diversity & Inclusion (D&I)... Hmm, pare o idee bună. Asta până realizezi că oamenilor ălora din conducere nu le plac de fapt oameni care să nu fie roboței. 

Cu sau fără legătură cu pandemia, firmele apasă pedala accelerației pe Diversity & Inclusion. Ce înseamnă diversity? Să ai oameni în funcții cheie care să nu fie din “grupul dominant”. Care e grupul dominant? Care vor ei.

Ce vor ei, mai ales în posturi de middle și top management? Păi oameni care să vorbească la fel, cu același accent posh, absolvenți ai acelorași școli private, crescuți în același mediu de business. Vrei să ai negri, gay, femei, străini ca să dai bine la D&I și să le scoți ochii la fraieri? No problem, te uiți pe lista de absolvenți de la Oxford, Cambridge, Harvard, Eton și îi iei de acolo că sunt destui! Practic e universitatea care se ocupă de chestia asta.

Cam câți top-manageri de la firmele astea măricele au absolvit școli publice? Câte fete din Essex (cu accentul caracteristic) sunt pe-acolo?  Dar oameni care vin din familii mai nevoiașe?

Prea puțini. Cât timp o să fiu eu angajat, D&I o să fie considerat destinat oricui, numai ălora care au făcut școala la stat sau cu un personal background non-posh nu.

The Ugly: Ce mă sperie

Eli Wallach este actorul a cărui imagine este pe ultimul slide: The Ugly. Ce mă sperie? Ce nu mă sperie! Virusul? Nu chiar. M-am ferit un an de el nevaccinat, o să mă feresc de el și dublu vaccinat. Nu un virus o să producă daune omenirii, omul însuși face asta de foarte mult timp. Și ce-o să facă omul după ce guvernele o să elimine restricțiile actuale?

Ce-o să facă omul după ce munca de acasă o să devină o amintire? O să continue să meargă la toaleta de la serviciu fără să se spele pe mâini după ce se pișă. Nu e ca și când ar fi fost o pandemie la un moment dat.

Se face ora 12. Același om care n-a folosit apă sau dezinfectant după vizita la budă se îndreaptă spre salateria din colț. Ia o salată cu somon de 9 lire și revine la birou unde o desface să-i mirosim toți somonul cu usturoi. După care purcede la înfulecat. Fără să se spele pe mâini.

Se face ora plecării. Același personaj își face loc printre miile de trecători pe drumul spre gară. Îi calcă pe toți pe bătături, tot el fiind ăla care mormăie agresiv că nu i se dau toți din cale. Ajunge în tren unde se face sandwich între uși și alți călători până ajunge la stația terminus.

Omul ăsta e replicat în multe exemplare. Câte? Prea puține pentru a-l transforma în corporatistul tipic dar prea multe pentru a-mi depăși nivelul meu de toleranță. 

Omul ăsta care pândește din umbră e The Ugly, a cărui reaparație este coșmarul meu corporatist. Iar întrebarea e nu DACĂ va reveni. Întrebarea e CÂND.

Imblanzirea scorpiei (2006)

Ziua 1. Day 1. In marea corporatie. Parca nu imi venea sa cred ca sunt acolo. Aveam impresia ca sunt intr-un documentar. Un furnicar de cravate si costume se misca, vorbea, si chiar alerga. Cuvinte in romana si engleza zburdau nestingherit atat de la expati cat si de la romani.

In fine, ne-au bagat putin pe mine si pe ceilalti din generatie (o sa vorbesc si despre generatie in curand) intr-o sala unde ne-au dat celebrele staff guide. Le rasfoiesc repede. Business attire, No pornography internet sites, taxi policy, no compensation for overtime... Nimic despre relatii interpersonale. Mai citesc inca o data. Hm, chiar nu era. O corporatie atipica? Sau realitatea nu era ca in filme?

Trec mai departe. De fapt vreau sa trec mai departe, dar sunt cules de HR si dus la manager. La acelasi manager grabit cu care dadusem si unul din interviuri. Manager care ma paseaza si mai grabit: Gabriela. Cine e Gabriela? Cum cine e Gabriela? Gabriela e ea, Scorpia! Scorpia tipica oricarei corporatii, cea care scuipa flacari pe nas. In corporatia mea, Scorpia se numea Gabrieal. In alte corporatii se numeste altcumva, dar la noi se numea Gabriela. Bine, se mai numea si Raluca, si Geta, la un moment dat si-a mai luat si alte nume, dar acum se numea Gabriela.

Ma masoara scorpia din priviri si zice: Cheama taxi, ca mergem la client! Nu eram client al taxiurilor, doar era ieftin autobuzul dar scorpia se uita prea fix la mine asa ca pun repede mana pe telefon. Nu stiam nici codul de iesire la exterior, nici vreun numar al unei firme de taxi, aveam doar nadejdea ca cineva ma va vedea si-mi va da niste instructiuni. Ceea ce s-a si intamplat din fericire. Ma incurc de zece ori la adresa, dar pe urma reusesc sa conving un taxi sa vina.

Misiune indeplinita. Nu apuc sa savurez mult succesul caci o voce ma perturba din nou: Pe Marius l-ai chemat? Nu, nu-l chemasem, nici nu stiam cine e si nici nu fusesem informat ca trebuie sa-l chem. 257, se aude din nou semn ca ar trebui sa nu ma mai mir si sa formez de pe telefon interiorul cu pricina. Marius, se aude de la celalalt capat al firului glasul de corporatist conformist al lui Marius. Buna, Marius, sunt unique2 si mi-a zis Gabriela ca tre sa mergem la  Client. Esti gata? Marius era gata. Nu era surprins si nu intreba cine sunt necunoscutele unique2 si Clientul, semn ca venirea unor persoane noi in firma si asignarea lor pe proiecte din prima zi era o practica curenta in firma.

Misiune indeplinita din nou. Scorpia intervine din nou: I-ai zis ca am chemat taxi? Nu, din moment ce i-am zis ca mergem la client si e gata, se presupune ca urma sa plecam atunci si ca stie ca vom pleca cu un taxi si nu pe jos. In fine il sun iar, si dupa ce-i spun, Aida imi ordona: Da' du-te tu la taxi si tine-l sa nu plece! Ma conformez, doar doar oi scapa de ea. Dupa 5 minute apar si Gabriela si Marius. Fac cunostinta repede cu Marius in taxi, asa cum se face in orice corporatie (desi cel mai intalnit mod in care iti intalnesti prima data colegii e chiar la client).

Intreb sa ma aflu in treaba: Trebuie sa spun ceva partenerilor de afaceri? Raspunsul vine repede:Nu trebuie sa vorbesti nimic, iti zis eu ce trebuie sa faci! Mai bine nu intrebam.

Ajungem acolo, pe teren. Isi descarca ei laptopurile, intre timp mai fac cunostinta cu 3 colegi. Eu n-am laptop. Trebuie sa am grija cand vorbesc cu cineva, sa nu ma ucida scorpia cu privirea. La un moment dat imi da niste devize sa le urmaresc valoarea cu o lista data.

Trag cateva bife pe lista respectiva, la care scorpia imi ia hartia. Pai unde ai documentat? Ce sa faaaac? Noroc ca tot ea continua luand un pix rosu si tragand o hieroglifa in dreptul fiecarei facturi. La sfarsitul foii mai scrie odata hieroglifa si in dreptul ei scrie, dictand in acelasi timp foarte afectata: traced and agreed with breakdown. Termina de scris privindu-ma inca odata cu repros. Oare cum naiba de nu stiam?

Vine si a doua zi. Deja primesc in sfarsit laptop. Si e-mail. Ma minunez cat de greu poate sa fie si cat de slabut ca performante. Nu apuc mult sa ma bucur de el ca scorpia da indemnul la plecare. Pana ma dumiresc cum se impacheteaza in geanta, scorpia e deja cu laptopul pe umar tarand dupa cele 30-40 de kile ale ei inca 2 genti cu 3 dosare fiecare umplute la refuz cu hartii si cu un hub de retea. Pana s-o prind din urma, are timp sa ajunga pana in dreptul lui Andi, carcotasul firmei, de meserie administrator de flota de masini. Si cum flota avea 3 masini, cu perspective de vanzare a 2 dintre ele, Andi freca menta ca de obicei eliberand cu inteligenta celor 200 CP administrati un scancet trist de ironie: Acum se poarta sa duca femeia gentile, baietii vin in urma fluierand!

Gabriela da din cap a aprobare, vezi Doamne, ce martir e ea si cat de multe face, in timp ce reusesc sa o prind de urma si sa-i iau gentile. Ajuns acolo, deja puteam si stiam face orice, ca doar facea laptopul. Ia astea si pastuieste-le in fisierul acela! tuna ea in timp ce eu ma dojeneam pe mine ca nu fusesem atent la orele de romana ca sa stiu ce inseamna verbul a pastui. Le dai Copy si pe urma PASTE, adica le pastuiesti, ma lumineaza ea, indignata de faptul ca a trebuit sa piarda timp sa-mi explice ceva ce trebuia sa-mi fie evident.

Urmeaza noi sarcini. ... Toate notiuni noi. Mai intreb pe cate un coleg una, alta. Scorpia se uita fioros. Renunt. Incerc sa imi dau seama singur. Dar la un moment dat raman singur cu fiara. Gabriela vede ca sunt in dificultate si reactioneaza: Daca ai terminat, spune. Nu nu permitem sa pierdem timpul! Nu apuc sa spun ca n-am inteles faza cu devizele, ca deja replica ei era pregatita Ti-a spus Raluca de o mie de ori ca.... O mie de ori? Poate o data, si atunci am primit un raspuns ambiguu. Crezi ca am timp sa-ti explic? Daca as avea timp sa explic, as face eu!

Ziua urmatoare sunt la birou. Vine si Gabriela la un moment dat ca sa ma intrebe daca am primit mailul. Nu il primisem, pentru ca intre timp dadusem peste o alta scorpie care era secretara dar se credea politista isterica. Astfel ca n-am putut sa ma misc de la biroul meu si sa ma duc cu laptopul la cel mai apropiat birou care avea si cablu de retea. Reactia Gabrielei e imprevizibila. Vino cu mine!, spune ea destul de tare s-o auda scorpia de secretara. Iau laptopul nu inainte de a-i arunca o privire de sus scorpiei de secretara care fierbea in suc propriu.

Bingo! Descoperisem solutia de imblanzire a scorpiei. Ataca scorpiile mici si vei capata protectiei scorpiei celei mari. Paseam tacticos spre biroul Gabrielei impuns in spate de privirea criminala a scorpiei de secretara.

Intre timp capatasem un nou job. Nu ma refer de cel de ... sa-i zicem consultant, ca e mai generic, pe care eram incadrat la corporatie. Ci pe cel de imblanzitor de scorpii. Inerent unui corporatist. Asta daca nu devii cumva chiar tu scorpie. Sau am devenit si eu iar noii juniori din corporatie vorbesc la fel despre mine cum am vorbit eu despre Gabriela?