Trei în p*** mea

Episodul trecut a avut niște urmări mai puțin faste pentru noul junior. Șeful de școală veche cu aspirații de dictator s-a hotărât să-l “pice” la perioada de probă. Că tot îmi zicea careva pe facebook “hai bre, cine mai sărbătorește azi că a trecut perioada de probă?” Ei da, juniorul nu sărbătorește că n-are ce!

Acum nu știu ce i-a fost fatal juniorului: emailul sincer către Ultimate Boss (că șeful n-are timp pentru el) sau pur și simplu mintea încârligată a șefului de școală veche. Că o fi una, că o fi alta, efectele se cam simt de trei luni încoace. De simțit le simt eu pe la 11-12 noaptea când îmi pică ochii din cap făcând munca a doi oameni, șeful oricum nu știe decât să vină cu probleme complicate în loc de soluții simple.

Ok, avem o poziție aprobată de HR în cele din urmă. Urmează CV-urile.  Multe bune. Unele ok. Unele mai slăbuțe. 

Primul candidat. Are un CV plin de poziții de ospătar în vacanțele studențești. În rest nimic relevant, nici măcar la jobul actual. Șefu:  “Aaa, e bun, că a muncit din greu în viață. Eu vreau pe unul muncitor!” Pe bune? În fine, îl vede șef-sa lu’ șefu, dă cu el de pământ. Next!

Al doilea pare cam dezghețat la minte așa că îl trec de primul interviu. Al doilea interviu. Șefu: “Cum te vezi peste 5 ani?” Știu! Trebuie să ai 63 de ani ca să mai pui întrebarea asta în 2023. Dar el are. Candidat: “Ăă.. păi vreau să fiu manager la un club de fotbal!” Adică antrenor cu costum și cravată la firul ierbii mai pe românește. Next!

Al treilea candidat. E o candidată. Râde nervos tot timpul interviului. Eu: Ce skilluri relevante ai pentru jobul ăsta? Ea: “Aaa.  Haha! N-am că n-am avut ocazia să fac ce vreți voi .. haha.. dar mi-ar plăcea jobul ăsta!” Culmea că pe Cv avea deja listate niște skilluri pe care eu vroiam să le detalieze cu un exemplu. Dar na! De ce-ai citi CV-ul pe care ți l-a făcut altcineva? Next!

Al patrulea candidat. Tot candidată. Ok și foarte plăcută. Trece de primul interviu. Mai trec două săptămâni până la al doilea interviu. Încă o săptămână până ce primește un test în Excel. Hai să-i mai punem un interviu peste încă o săptămână. Numai că fata mai avea și alte interviuri și a și primit un job în timpul ăsta. Next!

Al cincilea candidat. Ăsta reușește cumva să ajungă la Dragonul Irlandez (șef-sa lui șefu) din al doilea interviu. Dragon: “Ce părere ai de faptul că trebuie să vii la birou trei zile pe săptămână?” Candidat: “Păi eu vreau să vin cinci zile pe săptămână! Că acasă nu mă pot concentra!” Dragon: “Ești angajat!”

Ce naiba o avea concentrarea cu locația muncii nu înțeleg. Ce naiba e acasă de îți distrage atenția și la serviciu nu e? Te distrag pisica și cățelul dar toți bârfitorii de la serviciu nu? Într-o zi lucram de acasă și am zis să dau drumul la televizor că era un meci de fotbal la Cupa Mondială. După două ore, nu numai că nu știam scorul dar nici măcar n-aveam idee cine s-a calificat. Când am de lucru muncesc și din mijlocul unei creșe pline de bebeluși care zbiară. Când n-am de lucru, pot să stau în mijlocul tuturor directorilor de la birou și tot fentez munca cumva. Metode există căcălău.

Divagăm. Până la urmă am reușit naiba să angajăm un junior care să placă tuturor din camarilă. Dar stai! Ce să vezi, deși orice angajat fără calificare are preaviz de maxim o lună, tipul ăsta are trei! Trei în …! Îl și văd pe Adrian Despot spunând fraza care l-a consacrat! 

Încă trei luni în care o să îmi pice ochii din cap făcând munca a doi oameni căci șeful oricum nu știe decât să vină cu probleme complicate în loc de soluții simple. Trei în p*** mea!

Karma

Tocmai s-au împlinit 20 de ani de când lucrez pe plaiurile corporațiilor multinaționale. Am bifat ceva bucurii dar și dezamăgiri. Ca orice om, am așteptări, am dorințe (unele ascunse, unele nu) dar și temeri. Una dintre temerile foarte întâlnite în orice societate dar pe care n-am avut-o niciodată este frica de a fi dat afară. De ce să-mi fie frică? Orice șut în cur înseamnă (printr-o lege a fizicii) un pas în față și o nouă oportunitate.

Dar, din 2011 încoace, am o frică, cumva similară cu a suporterilor dinamoviști. În anul respectiv, o colegă la care am să refer ca Blonduța a fost protagonista unui eveniment extrem de neplăcut. Fata tocmai fusese promovată, o promovare meritată dar surprinzătoare având in vedere că era în urmă cu examenele. Am felicitat-o, însă peste două săptămâni primesc un mesaj pe chat-ul intern cu trei semne de exclamare: “Am fost retrogradată!!!”. Explicația? După cum spuneam, fata ar fi trebuit să termine toate examenele pentru a fi eligibilă la promovare, iar șeful ei pur și simplu omisese acest aspect important când făcuse dosarul.  Ca urmare, Blonduța a fost retrogradată la poziția precedentă iar șeful ei a trebuit să facă o cercetare amănunțită pe Google pentru a-și găsi cuvintele și a putea să-i explice subalternei ce s-a întâmplat.

Gurile rele aduceau în discuție karma. Cumva, Blonduța trișase pentru a trece acele examene luate declarând (fals) că are dislexie și obținând 30 de minute suplimentare pentru fiecare examen.

Doisprezece ani mai târziu aveam să-mi înfrunt temerea. Scenariul cumva s-a repetat dar, ca într-un banc prost cu Radio Ereven, au fost ceva diferențe:

- nu mi s-a anulat o promovare ci mi s-a luat un subordonat pe care îl aveam din 2021;

- reveneam cumva la aceleași atribuții pe care le avusesem cu doi ani în urmă la fostul job; și mai ales

- am primit ceva noi atribuții mărunte de junior : proaspăt senior aproape identice cu cele din cauza cărora am plecat de la fostul job.

Cel mai rău mă durea primul aspect. După aproape doi ani de muncă cu juniorul, l-am învățat atât de multe încât un șef mai măricel și mai șmecher din alt departament mi l-a furat pur și simplu oferindu-i un job mult mai sus pe scara ierarhică. Iar Sexagenarul  Old-Fashion (SOF) către care raportez s-a gândit că na, dacă tot sunt eu plecat să mă ocup de o înmormântare în familie, ar fi cazul să mă lucreze pe la spate și să modifice fișa postului noului recrut. 

Discuția cu SOF a fost de toată jena:

Eu: Mă, ești sigur că ai timp să mai manageriezi tu încă un om având în vedere că întârzii cu lunile la orice proiecțel?

SOF: Da, că nu mai am sub-departamentul sindicalizat.

Mare câștig, sub-departamentul ăla era de fapt condus de Blondie care putea să îl conducă în continuare și fără intervenția lui SOF.

Cât de mult timp are el de învățat recruți absolvenți, am văzut cu toți la o lună după ce noul angajat și-a început rolul, moment care a coincis cu o decizie a top managementului din State și comunicată tuturor chiar de către Ultimate Boss: accesul la ChatGPT este blocat de pe calculatoarele și telefoanele de serviciu! Mai mult, accesul în interes de serviciu e interzis și de pe dispozitivele personale (mai greu de verificat, dar na!).

Cam dură lovitura pentru noul junior care apasă fără ezitare tasta reply și reproduce un text (generat probabil chiar de ChatGPT): 

“Dragă Ultimate CFO, ți-aș fi recunoscător dacă ai anula decizia de a restricționa ChatGPT. De când am început să lucrez aici, MANAGERUL MEU A FOST FOARTE OCUPAT și a trebuit să învăț singur iar ChatGPT mi-a fost de un folos imens. Se poate face o excepție?”

Nu. Răspunsul oficial este că nu se poate face o excepție. Daaar, soluția găsită de Ultimate Boss din State și trimisă top managementului din UK este ca managerul juniorului să-și găsească timp pentru training și să nu mai fie așa ocupat.

Și uite așa karma a lovit din nou. Skillurile lui SOF de coaching și training prin furtul de subordonați au fost apreciate (sau neapreciate) din nou (a-140-a oară) de către dragonul irlandez de șef-sa care fumegă tăcut știind că am ajuns din nou (din motivele nedorite) în atenția lui Ultimate Boss.

Așa că SOF are temă pentru cele câteva zile care-l mai despart de următorul 1:1 cu Dragonul Irlandez. Cum ar fi sa-i explice de ce a ales recrutul doar pe baza faptului că avea cravată la interviu. Sau de ce a ales să aibă un subordonat absolvent de facultate când SOF nu are nici răbdarea nici timpul necesar pentru a-i explica ce e de făcut. Sau de ce a concluzionat absolventul că SOF e foarte ocupat când realitatea e alta?

Cum te vezi peste niște ani

Pentru mine cel puțin 2022 ar putea fi denumit cu ușurință Annus Horribilis. E anul în care copilul meu și-a pierdut doi bunici, colega de pat și-a petrecut aniversarea unei vârste rotunde în izolare iar un război desfășurat la 5,000 de km distanță ne pune încă multe semne de întrebare. 

Cumva am realizat totuși foarte târziu că mi-am îndeplinit un obiectiv de care sincer aproape uitasem. Pentru asta însă trebuie să ne întoarcem în 2003. 

Pe vremea când eram ceva mai tinerel, lucram la o corporație al cărei șef suprem, numit și managing partner, era un tip mai gârbovit. Tipic american, cufundat în muncă, cu multe riduri, păr cărunt, mânca când apuca (niște sandwichuri de 10-15 ori de la restaurantul unui hotel de lux din apropiere) iar seara trăgea o băută pe cinste după care pleca fără nicio treabă la volanul unui 4x4 pus la dispoziție de către corporație. Cei mai experimentați din firmă spuneau că ăștia se pensionează repede, cel mai târziu la 60 de ani. Mi-am făcut calculul și la cum arăta, părea că nu mai are prea multe luni până la pensie.

Vine la un moment dat un eveniment la care sunt invitați toți absolvenții de facultate proaspăt angajați. Vine și liderul suprem, normaaaal. Lumea se frământă. Ce va spune, ce va spune? Ei, ce să spună, zice unul care mai văzuse d-astea, o să enumere joburile lui până ne plictisește. Hmm, mi-am făcut eu repede un calcul, dacă ăsta are 60 de ani și a schimbat joburile cam o dată la 3 ani cum se obișnuiește pe-aici, o avea vreo 12-13 joburi la activ. Daca vorbește un minut și ceva despre fiecare, se face sfertul de oră.

Liderul parcă mi-a citit gândurile începând discursul cu o chestie la care nu se aștepta nimeni. Actually I’m not that old, începu el trezind instant curiozitatea întregii audiențe. Desigur, 60 is the new 50, de ce ar vrea cineva pe lumea asta să se considere bătrân? I am 43, spuse el urmat de un cor de exclamatii pornind de la Wow, continuand cu Nu se poate! si terminand cu clasicul Hai sa mori tu!

Pe bune? 43? Cand arata de 63? Riduri peste riduri? Cu o expresie continua de om pentru care nu mai e nimic pe lume in afara de munca si bautura?

Si atunci, in primăvara lui 2003, mi-a picat fisa. Am ghicit răspunsul la întrebarea care mă chinuia. Aia clasică de interviu. Cum te vezi peste … x ani? În ecuația mea, x era 20. Cum mă văd eu la 43 de ani?

Iar răspunsul meu la obiectivul respectiv era că o să mă văd oricum dar nu ca el. Mă vedeam mai relaxat. Mai puțin crispat. Mai puțin încrâncenat. Cu mai puține riduri. Cu mai multe ore pe-acasă decât la serviciu. Cu o altă ordine de priorități decât a tânărului dornic să se afirme care eram atunci. Mă vedeam oricum, dar nu ca papagalul care vorbea și care începuse să ne înșire cariera lui de 20 de ani în care a muncit ca Făt Frumos cât alții în 40.

Înapoi în 2023. Au trecut 20 de ani și a venit momentul adevărului. Ce s-a întâmplat cu obiectivul meu? Am reușit să ating ce mi-am propus sau am urmat o traiectorie determinată ajungând fix ca șefu’ american? 

Cu siguranță n-am ajuns la banii lui,  nici n-am mașinile sau proprietățile lui imobiliare. Nu mai sunt atât de tânăr, ca dovadă fiind și faptul că jumătate din păr mi-a căzut iar cealaltă a albit. Asta la exterior. La interior însă, cu siguranță n-am zgârciul lui care-i ține loc și de inimă și de creier.

În interior, am rămas neschimbat. Mă gândesc încă de luni la weekend iar în weekend ultimul lucru pe care îl am în minte este serviciul. Mă doare în pix de orice reguli, standarde, directive, preferințe executive sau cutume care sunt vădit absurde iar singura valoare la care ader este bunul simț. Muncesc ca să pot trăiesc (mai bine), nu trăiesc pentru a munci.

După 20 de ani, am ajuns la corporația nr. 7 și după cum merg lucrurile pare că mă pregătesc din nou pentru interviuri în căutarea unei corporații cu numărul de ordine 8. Suntem în 2023 și pare că (era și cazul!), întrebările de tipul cum te vezi peste un număr de ani au căzut în derizoriu. Un lucru este cert însă. Dacă m-ar întreba cineva cum mă văd peste 20 de ani (adică în 2043) aș răspunde pe loc: La fel ca acum 20 de ani!

Clientul austriac (2008)

 Dupa ce re-venirea pe insula mi-a adus doua surprize neplacute acasa (1. Am cazut pe scari si ma doare si acum fundul si cotul; a nu se citi in fund si in cot, 2. Nu am avut apa calda doua zile), prima zi de serviciu din 2008 parea de vis. Primisem pe mail, chiar pe 2 ianuarie la ora 10:30 un client din Austria. M-a trezit repede din socul vestii un junior cu intrebarea cheie: “What should I do?” Mda, grea intrebare, Reactionarul nu prea sharuise cu mine mai nimic. In scurt timp, maroniul de Reactionar mi-a dat de inteles ca el habar n-are ce-i cu jobul respectiv, pentru ca de-abia il preluase. Asa ca mi-a trasat sarcina pretioasa sa-l intreb pe client si pe partenerul nostru din Austria ce vrea de la noi.

Zis si facut. Numai ca daca pe reprezentantul local l-am aburit eu cum am stiut mai bine, peste cateva zile m-am trezit cu un telefon. Din pacate, centrala noastra e cam prost setata, daca primesc vreun telefon din exterior apare numarul nostru in loc de cel al expeditorului. Asa ca, zic eu un Hi, Ion Antonescu’s speaking si astept sa vad cine naiba ma deranjeaza la sfarsitul programului. Mare greseala! Ar fi trebuit sa spun Good evening, Ion Antonescu at your services, Herr!

Pentru ca... oh, da, ati ghicit dupa auto-pseudonim, la celalalt cap al firului statea prea-maritul director financiar al clientului din Austria, un alt Hitler in devenire! Good evening, Mr. Antonescu! ma ia el cu accentul ala prea-cunoscut de la Hitler’s :place si de care credeam ca am scapat. Si bineinteles, incepe cu El Classico dintre galactici (stralucitorii clienti) si extraterestri (aerienii de noi). Ca de ce l-am intrebat niste chestii pe care ar fi trebuit sa le stie cel care fusese inaintea mea pe job. Is Mr. Mussolini still with your Company?, intreaba el in culmea tupeului. Evident, habar n-aveam cine-i asta, mai ales ca nu stiu aproape pe nimeni dintre colegi dupa numele de familie. Dupa ce a rostit cuvantul magic Benito, mi-am dat seama despre cine e vorba. Intr-adevar, era in firma dar nu vedeam ce-l f*te pe-asta grija cine e angajatul nostru si cine nu e. De fapt, asta e singura lor problema. Sa nu cumva sa-i intrebi pe ei ceva de doua ori ca le-ai irosit zece secunde din viata lor patetica si plina de frustrari. In schimb, cand o intrebi pe vreuna din departamente o chestie, iti va zice fara nerusinare ca ea e noua si nu stie, si sa-l intreb pe X care lucrase cu Y si care e prieten cu Z care a plecat. Dar asta e, clientul nostru, stapanul nostru. 

Oricat ti-ar veni sa-i stropesti cu benzina si sa te cauti de bricheta, nu poti. In fine, i-am transmis si juniorului: Dear Nicola, there is something I like you to know before you speak to the representatives of the client from Austria. People from this Republic are so traumatized after the Anschluss that they climbed up the trees and they forgot to get down. Their traumas and their frustrations are so strong that they have no memories about the first seven years of their life. They do not have the notion of being nice and they forgot completely the name their parents gave them at birth. Therefore, please do not ever use the first name when talking to them and please begin each mail with Dear Mr. [Last Name] and end it with Sincerely, Miss [Full Name]. Si odata ce i-am impartasit juniorului cunostintele acumulate despre prostii ingramaditi cu care lucrasem prin Romania, mi-am vazut de jobul no. 2. 

Fixistul e pe câmp (2007)

Dupa un concediu bine meritat (mai mult de noi pentru ca am fost lasati in sfarsit in pace), Hitler a revenit in Romania. Cum o veste proasta (s-a terminat vacanta) nu vine niciodata singura, Fuhrerul s-a trezit deportat in mijlocul campului (noua cladire de birouri din Pipera - sat). Si ca vestea sa fie de exceptie, fixistul a plecat cu tot cu K-telu si cu contabila contopista si stupida pana la Dumnezeu.

Cine e K-telu? Mda, nu v-am spus, nu l-am considerat niciodata prea important. Dupa ce-a vazut Hitler ca nu o mai scoate la capat cu noi, a aparut intr-o buna zi insotit de o chestie slaba, mica si cu fata mai ovala ca o minge de rugby. Vine Hitler repede la mine, Mr. Antonescu, this is my K-telu, he is your equivalent on the Group. Ok, ok, ii zic eu, ma duc sa cumpar niste Whiskas ca am auzit ca mananca si cainii.

K-telu trebuia sa indeplineasca trei mari sarcini capitale pentru bunul mers al corporatiei. Pe prima o preluase de la Hitler, ca nu mai putea saracutu de atata stres si anume sa tina minuta intalnirii. Adica sa ciuleasca urechile ori de cate ori aveam intalnirile cele celebre in 4 limbi, la care K-telu isi nota constiincios pe laptop toate prostiile si asigna sarcini. Evident, dupa ce le trimitea pe mail, toata lumea se intreba ce-o fi vrut sa spuna.

A doua sarcina tinea de paza lui Hitler. Mai precis, il pazea de noi. Hitler se mai trezea uneori sa vorbeasca peste noi, sa nu zica ca nu si-a facut norma. Evident, nu vroia nimeni sa-i cedeze cuvantul. Si aici intra in scena K-telu, care cu ochii in patru, lua frumusel un pix si incepea sa bata intr-un pahar. Ceva de genul: Hello, you, savages, nu vedeti ca vorbeste Fuhrerul? E foarte important! Mai lipsea sa-si dea jos pantofii si sa bata in masa asa dupa cum vazuse pe genericul de stiri de la Euronews!&

Si bineinteles, nu era K-telu catel daca nu facea el rapoarte despre taskuri si dead-lineuri pe care sa le prezinte Hitler ulterior. De fapt, avea el un tabelas acolo cu taskul si dead-lineul pe care il folosea in fiecare saptamana. Si desi ii explicasem ca sunt unele lucruri care nu pot fi rezolvate in urmatoarele 2 luni, K-telu considera necesar sa ma sune in fiecare saptamana.Dialog telefonic saptamanal: 

Hi, Ion (el nu ma apela cu Antonescu), can you tell me the status of task no. 142?

Pai, nu-ti zisei ma, acum 3 saptamani, ca n-avem licenta si nici nu putem s-o luam pana in toamna, ca n-au aia birou in Romania;? 

Well, it was due one month ago. It questions the on-going of our project!!

Ce proiect, ma, ma lasi? Ala incepe in ianuarie, e totul snur, mai trebuie doar licenta, o hartie, ce dracu, toate testele au iesit ok. 

So, what do I write here?

Scrie ca n-avem licenta da nu moare nimeni din asta.

Can you estimate the revised dead-line?

Ba, tu ai innebunit? N-a reusit Antena1 sa prevada cand primeste licenta pentru Antena3 si tu vrei data exacta?

Can you provide me a percentage of completion?, Continua el mecanic checklistul lui Hitler. 

Ce procentaj, mai, n-auzi ca n-avem licenta? Licenta, mai, li-cen-ta! Daca vrei, mergem pe hacking, si e gata de maine la prima ora! Da amenda o platesti tu!

So, I will write not completed. Project in red!

Scrie pe ma-ta! Hai, pa!

Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut insa un mail de la Hitler via K-telu prin care ne invita pe camp. Nu la un picnic, ci in sediul cladirii unde se mutasera departamentele lor, adica fix in mijlocul campului. Hitler nu putea trai fara sedinte. Oratorul din el nu-l lasa sa se odihneasca pana nu ne demonstra el noua in aplauzele lui K-telu ca nu suntem in stare sa ne completam taskurile.Asa ca, pe o caldura de 39 de grade (pe care acum o regret la cele 15 de pe insula), ne-am inarmat cu o harta si am pornit cu hei-rup in masina consultantului spre iesirea din Bucuresti. Dupa o excursie de o ora (era dupa-masa, nu dimineata) am ajuns. Am remarcat ca mai venisera si alte masini, se stransesera toti sa-i aduca onoruri la Hitler.

Oricum, a meritat plimbarea pana acolo pentru ce-am putut sa vad. Nu stiu cum naiba reusise fixistul sa faca echipa, ca erau 3 romani, 3 hitleristi si 3 slovaci. Vaci nu erau, contopista de la contabilitate se facea ca are treaba. Si in timp ce fiecare vorbea pe limba lui spre disperarea K-telului care batea cu pixu in sticla, apare.... Mr. Cool. Toata lumea ramane masca. Desi eram toti morti de caldura, eram totusi la costum in timp ce Mr. Cool apare cu un tricou mulat Kelvin Klain, pantaloni albi trei sferturi, ochelari de soare si sandale. Zice un salut cu juma de gura, isi trage un scaun si continua sa mestece guma stand picior peste picior. Hitler isi revine si continua (el fiind salariat al holdingului din afara si nu al corporatiei din Romania;, nu prea avea ce comenta prin statut), in timp ce Mr. Cool comenteaza la greu. Seful romanilor face pe durul: Mai, daca mai scoti un cuvant iti crap capul. Dupa ce ca te-ai imbracat asa ca la strand....Mr. Cool are replica pregatita: Auzi, ma, pai aici e ca si cand as veni la mare, fac o ora si jumate si mai e si in mijlocul campului! 

Hitler sta si se ascunde dupa o doamna la 50 de ani cu parul grizonat, se face ca nu aude discutia. Asta pana cand din geanta doamnei suna telefonul destul de tare in acordurile hip-hop ale lui K-Os Love song. Toata lumea e pe jos de ras. Eu reusesc sa ma mentin deasupra mesei, fie si numai pentru placerea de a-l vedea pe Hitler cu capul intors 90% spre doamna (in realitate o tipa super de treaba si deschisa) si cu buza de jos cazand usor din ce in ce mai mult spre barbie. N-am reusit sa aflu daca nu ii plac cantecele de dragoste in general, sau nu-i place tocmai asta pentru ca e “no ordinary love song”.

 La un moment dat, tot tipa asta cu telefonul zice ca a dat o chestie pe la IT-isti (ehe, la dashtept a fost ingropata !) dar ca nu stie stadiul. Hitler ridica capul uitandu-se inspre Constanta. Do you know something? Am crezut ca are o conexiune telepatica cu dashteptul de la IT, numai ca asta din urma era prin Bucuresti, nu la Constanta. Erau vreo 5 oameni in directia aia, asa ca cel mai apropiat arata intrebator spre el de genul Eu sa-ti raspund? No, spune Hitler repede si ridica si mai sus capul. Me?, Intreaba si urmatorul. Hitler nu mai stie cum sa se mai arcuiasca sa ridice capatana si mai sus. Pana la urma ii raspund eu raspicat: ;Nu! As mai fi putut sa ii zic ca de-abia atunci aflasem ca un 1 Mb are 1,024 Kb si nu 1,000 Kb cum eram ferm convins pana atunci sau multe alte chestii care-mi demonstreaza novicitatea in materie de IT. L-am lasat sa creada ca sistemul informatic (al Dashteptului) e totuna cu sistemul informational (al meu), ca oricum pana pe insula unde aveam sa plec nu ii razbea lui privirea.

Ar mai fi fost multe de comentat dar se facuse ora 5,30 PM asa ca toata lumea s-a ridicat solemn sa sparga usa mai bine. Nu inainte insa ca 5 din cei 10 participanti sa anunte ca e ultima sedinta la care participa si ca e ultima lor saptamana in proiect. Fie au plecat din corporatie (recte io!), fie la alt departament unde nu exista nici Hitler nici contopiste. Si cam asa am tras eu cortina la corporatia austriaca asediata de hitleristi. Nu i-am lasat pe actorii principali sa se incline in fata mea. Ca in orice corporatie mi-am facut prieteni de la care mi-am luat in mod frumos la revedere. Sper sa le fie bine tuturor oriunde vor fi. 

Fixistul (2007)

 L-ati vazut in carne si oase pe Nicolae Ceausescu ? Daca aveti peste 38 de ani, probabil ca da. Pe acea vreme, chiar si copiii de la grupa mare erau obligati sa se inroleze la orice cuvantare si vizita de lucru a maniacului. Ati vazut ca atare un personaj al istoriei, unul negativ cu siguranta, un tiran si un mare dictator al istoriei.

L-ati vazut insa si pe Adolf Hitler? Cel mai mare tiran si dictator din istorie? Putin probabil, data fiind si varsta celor ce folosesc internetul in Romania. Cred ca multi insa, mai ales cei pasionati de istorie, si-ar fi dorit mult sa-l intalneasca. Eu insa nu. Pentru ca, de ceva vreme, il intalnesc in fiecare zi. 

Adolf Hitler al corporatiei nu este cu carare pe dreapta, cu mustacioara scura, cu tuneca maronie si cu o zvastica rosie pe maneca. Mai degraba il vei recunoaste dupa larghetea cu care se aseaza la masa la sedinte, inclina capul intr-o parte si zice Mr. Antonescu, when will you deliver....? Will it be into dead-line agreed as....?Dead-line, dead-line, dead-line..... Toata lumea e facuta din dead-lineuri pentru fixist. Are si el fixul lui. Probabil i se trage de la maica-sa, care ii dadea directive de genul Pana la 6 seara sa vii cu tema facuta sau Vezi ca la 10 trebuie sa fii acasa. Sau poate de la nevasta, se stie ca astia zbiri pe la serviciu sunt tinuti sub papuc acasa. 

Sa te apuci sa-i explici unui fixist ca un proiect cu vreo 10 subpuncte nu depinde numai de tine? Tot ce poti sa faci este sa presupui ca toti isi vor respecta termenele si ca atare vei putea preda dracovenia la data X. Numai ca vine data X si nimeni nu-si misca fundul asa ca pica dead-lineul si intervine Hitler. Deja in ziua X+1 stiu la ce sa ma astept la prima ora.

Hitler cel modern nu da din mana si-si etaleaza la microfon talentele. El are mail. Si, in maniera lui spartana, nu-si va incepe mailul cu Dear Benito, ci intotdeauna cu Dear Mr. Mussolini. Asta spre deosebire de toti ceilalti care ii apeleaza pe toti dupa numele mic, indiferent de varsta, de parca ar fi mancat din aceeasi farfurie cu un om care le-ar putea fi tata. Privesc la lista facuta de fixist. De taskuri. Si evident, de dead-lineuri. Fiecare cu persoana responsabila atasata. Nu scrie Miklos, Benito, Ion, Mihai. Scrie Horthy, Mussolini, Antonescu si Antonescu. Pe deasupra mai avem si cate o bila alba sau neagra daca ne facem sau nu treaba. Fixistul nu putea renunta la ideea ca totul se reduce la dead-line. Nu conta daca dead-lineul ala avea vreo relevanta pentru ansamblul proiectului. Pentru el, orice nerespectare cerea investigatii. Peste investigatii. Si bineinteles vinovati, noi termene, noi responsabili.

Ca atare, am 1000 de lucruri importante de facut, dar nu pot sa le fac pentru ca am doua fleacuri cu dead-line de la fixist. Doua fleacuri de 2 lei, total lipsite de importanta, dar puse pe lista fixistului. Evident, valoarea adaugata businessului de pe urma lor este mult mai mica decat a celorlalte lucruri din afara listei lui, dar asa e cand ai un coordonator maniac. Altminteri te vei trezi cu o fata plangareata de culoare rosie pe lista lui de to do-uri. Ceea ce inseamna bad, bad dog.

De ce trebuie sa le fac? Ca sa nu aud gura lui spurcata cum indruga tot felul de prostii? Nu, am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Pentru ca fixistul a invatat sa escaladeze. Un alt termen corporatist intalnit tot mai des. Pentru ca dupa ce voi auzi toate aceste tampenii de la el, le voi auzi si de la sefii Corporatiei (ca sefii directi ii dau si ei flit). Cum nu ne indeplinim termenele si periclitam proiectul. E de inteles. Ei, aia mari, big bosses, nu iau contact cu realitatea si au tendinta sa-i creada pe expatii lu peste care vorbesc din carti. Ei ii vor crede pe fixistii care acasa sunt strict condusi de nevasta iar la serviciu isi varsa ofurile pe noi. Pe maniacii care au lista de cumparaturi de la supermarket in fiecare sambata dimineata si care trebuie sa-si justifice orice omisiune catre nevasta (plus plan de actiune si corectare a deficientelor). Care dupa un week-end planificat de nevasta de sambata dimineata pana duminica seara vin la serviciu sa arate si ei ca au autoritate. Si ca stiu sa conduca, sa stabileasca planuri de actiune, dead-lineuri, responsabili si bineinteles FIXATII.

Luna de miere într-o corporație

Luna de miere are … șase luni!

Pe vremea când nu eram manager într-un birou din clădirea londoneză în formă de castravete murat ci doar un tânăr aspirant la ceva mai bun pe o insuliță mică, aveam un șef care mi-a zis o chestie. Jobul, spunea el, e ca și căsătoria. Are o lună de miere după care încep problemele. Luna de miere ține șase luni, zâmbea el, întorcându-se apoi de îndată la tipicăriile lui. 

Am pus povestea pe seama excentricității lui și mi-am văzut de treabă. Aveam însă să-i dau dreptate după juma de an. După trei ani i-am dat din nou dreptate, aflându-mă deja la primul job din Londra. Iar acum, la 10 ani de când mi-a fost spusă chestia asta, mă văd nevoit să-i dau dreptate din nou fostului meu șef: Luna de miere într-o corporație ține șase luni!

Și? Cum te-ai acomodat la noi? 

Cum ți se pare? Așteptările tale au fost îndeplinite? Cam acestea erau întrebările adresate mieros începând de la șeful direct și terminând cu Marele Șef.

Câteva luni mai târziu aveam să fac cunoștiință cu Scorpia. Din fericire indirect căci ciocanul a fost aruncat către al meu subaltern. Ceee? De ce să fac asta în februarie? De ce să nu fac in mai? Ce aveți voi cu viața mea? Culmea e ca avea parțial dreptate. Era ca în bancul ăla cu regele si merele. Marele șef vroia ceva în două săptămâni, dregătorul plusează cu încă două mai repede să dea bine, șefuletele mai bagă trei din același motiv și când ajunge la ultimul minion se fac trei luni. Așa că stai să explici că de fapt nu ne trebuie acum ci peste vreo 3 luni și că de fapt noi vrem să fim proactivi și de-aia cerem mai devreme. Ceeee? Că de ce să fim proactivi? Și dacă tot sunteți proactivi de ce nu ziceți de la început că asta e ceva nice to have și de fapt nu ăsta e deadline-ul. Noi mailuri, noi explicații. Una.

Mai trec două luni 

și mă întreabă șefu ce proiecte mai am. Că ei nu m-au luat să fac doar muncă recurentă, m-au luat să le implementez un sistem. Deci când încep să mă interesez, să aflu cotații, să fac bidding, tendering, comparații și când e gata? Wow! Așa de ușor să se miște oare lucrurile în firma asta oare? Birocrație nu există?

Am primit răspunsul după două săptămâni, timp în care n-am stat degeaba. Am făcut research pe LinkedIn, am găsit liderul de piață și chiar am aranjat o întâlnire Discovery cu doi consultanți și vreo trei mai-mari de la noi. Vine ajunul întâlnirii, mă pregăteam să plec acasă când apare șefu de la întâlnirea cu șefa lui. Ce să vezi, că să inventez ceva să nu mai ținem întâlnirea de a doua zi. Vezi dom’le să vorbesc mai întâi cu mai-marele de la Change Management că ăla și numai ăla are să știe ce întâlniri am mai avut noi cu firma aia. Chipurile, ăia au mai licitat o dată și ceva n-a ieșit bine. Două.

Între timp mai am o întâlnire 

cu altă firmă, obțin și un preț de data asta. Îi zic și șefului, pare încântat de ofertă. Până a doua zi. Că a doua zi se întâlnește iar cu șefa lui. Care iar scoate rotocoale de fum pe nări, și nu e de la fumat. Pare-se că omul de la firma asta a doua fusese așa de entuziasmat că mi-a vorbit încât a luat deja legătura cu un mare șef de-al nostru din State. Și îi declarase foarte încântat că totul e minunat, că a vorbit deja cu reprezentantul nostru din Uk, adică io. Care io numai reprezentant pe UK nu eram, eram un simplu aspirant la o implementare de soluții IT. Acum șeful ăsta nu știu cât de mult a apreciat faza, dar presupun că nu foarte mult dată fiind starea de iritare a șefei șefului.

Concluzia? De ce nu vorbim mai întâi cu Change Management, că ăia sunt atoateștiutori. Trei.

În fine, 

vorbim și cu Change Management. Ăia: Da, dom’le nu e problema, faceți voi o cerere și noi analizăm. Fac cererea, o trimit lui Șefu.  Mai trec două luni. Șefu e ocupat, n-a avut timp să revizuiască cererea. Dar cu toate astea mă întreabă ce să le dau la subalterni să facă toamna. Păi ce să le dau, șefu? Nu implementăm drăcovenia până atunci și o să fie ocupați cu asta? Nuu, că nu există suficient apetit pentru schimbare acum. Tot el era ăla care acum două luni îmi spunea că e imperios necesar să schimbăm softul și să implementăm unul nou. Patru.

Aș putea să număr mult și bine. Concluzia e tot aceeași și vine de la fostul meu șef. Luna de miere într-o corporație ține șase luni. Maxim!