Cronica unui film prost : The successful candidate

Știu că sunt multe filme bune scoase recent dar eu o să înot împotriva curentului și o să vă povestesc altceva. E vorba de un film prost, un film cu proști, un film despre proști și sunt ferm convins că scenaristul mare cât un vițel s-a gândit la rândul lui că audiența din "cinematograful" pe care-l gestionează este formată din ... proști.

Audiența blogului meu este formată însă din oameni inteligenți și informați așa că v-ați dat seama că postarea e doar o metaforă. Cinematograful e firma (că până la corporație e cale lungă) la care lucrez, audiența suntem noi pălmașii iar scenaristul... Hai să vorbim despre scenarist. Și dacă tot vorbim despre el, să-i dăm și un nume: BaconBap.

Pe scenarist e ușor să îl reperezi dacă nu îl cunoști.Apare in fiecare dimineață între 9.25 și 9.30 cu renumitul produs culinar curgând de grăsime într-o mână și cu o cafea latte cu 3 shoturi de caramel în cealaltă. Ambele produse tocmai fuseseră servite prompt de către Ana și Silviu de la Starbucks. Dacă e luni sau marți are o cămașă bleu și un pulovăr (cardigan) maro. Dacă e miercuri sau joi are o cămașă roz și un cardigan negru. Dacă e vineri, are un hanorac al naționalei de rugby a cărui culoare e greu de distins și niște blugi a căror formă la spate lasă o generoasă porție la vedere din chiloțăreala Calvin Klain.

Am uitat să menționez. Ăsta e șeful meu direct. Ba nu, era. Și avea aspirații: să fie și mai șef. Poate ar fi putut începe prin a-și managerui propriul birou, plin de hârtii, cărți, rechizite, urme de maioneză și ketchup. Dar nu. El vroia să fie șef peste 3 departamente. 

Pst! Nu uitați că vorbim de un film prost. Ca atare, n-o să vândă bilete și trebuie să se finanțeze prin...

Publicitate: calupuri la McDonalds, Starbucks, Calvin Klain (XXXL)

Film: The succesful candidate

Mai era o problemă. Trebuia să se elibereze locul propriului șef iar BaconBap avea motive să fie încrezător. " Hârțogarul șef, mi-a zis el la o băută, se pensionează la anul. Sper ca șefu' să se bage să-i ia locul iar eu să fiu în locul șefului. E o oportunitate și pentru tine să-mi iei locul." Nu era genul meu de job, de echipă sau de activitate dar hei! Cine refuză azi o posibilitate de promovare? Așa că eram hotărât să mai stau ceva timp prin firmă până să-mi iau zborul spre alte meleaguri.

Mai era încă o problemă. Șeful ăsta al lui care m-a intervievat și despre care am scris frumos pe blog n-avea suficiente motive să facă pasul spre top hârțogar. Avea 55 de ani, un anume stil de viață foarte bine conturat, o avere considerabilă și un venit suficient. De ce ar vrea să se complice?

Problema s-a concretizat iar stăpânirea a început procesul de recrutare extern al unui top hârțogar. Cum preavizul pentru o astfel de poziție merge până la 12 luni, Marele Stăpân a optat pentru un chel care era deja pe picior de plecare acolo unde lucra. A apărut repede în peisaj și ne-a și explicat ce nu-i plăcea la fostul job: l-a lovit năpasta și patronul lor i-a vândut altora care nu erau la fel de .... amabili. I-a înghețat zâmbetul pe buze când i s-a spus că și pe noi urmează să ne achiziționeze alții.

N-a avut nevoie de multe zile ca să-și etaleze caracterul. Spre deosebire de fostul hârțogar (atipic), ăsta era unul tipic. Fricos ca un iepure, panicat și cu un bagaj bogat de cuvinte gen controale, auditori, best practices, stress testing etc.

Între timp, Bacon Bap evita orice fel de comunicare. Nu că de era prea comunicativ de felul lui, dar de obicei mai vorbea despre ce știe el mai bine: fotbal, mașini sport și fast food. De data asta, chiar dacă mă duceam la biroul lui, cuvintele păreau să treacă prin interlocutorul meu. Dacă m-ar fi privit cineva, n-ar fi putut să-și dea seama dacă vorbesc cu Bacon Bap - omul sau cu varianta fast food care zăcea aruncată cu ketch-upul curgând pe o circulară de la HMRC ( Fiscul lor).

Păi da! N-avea timp că era ocupat să (ne) lucreze și să vorbească la telefon pe internațional. Mai precis cu Saffa, predecesorul meu sud-african. Pe Saffa nu îl știam bine, auzisem doar că e cam tipicar iar unul dintre zvonuri era că nu pleca acasă de la birou, până nu făcea curat lună pe birou și nu închidea de la buton toate accesoriile wireless (tastatură, mouse etc.). Total opusul meu, al cărui motto este "Laisser faire, laisser passer".

Mi s-a dat ocazia să-l cunosc mai bine când a apărut lângă mine din senin. Era colaborator și avea rolul de project manager pentru deschiderea unui birou minuscul pe o insulă. Primea 8 mii pe lună pe care nu plătea impozit că lucra pe firmă și declara dividend lu' nevastă-sa care nu avea alte venituri. Chiar și așa: era un proiect de 3 luni. De ce și-ar lăsa omul nevasta și plozii în Africa (unde securitatea nu e state of the art), ar renunța la jobul de acolo și-ar plăti o avere pe biletul de avion? 

Publicitate: Logitech wireless mouse, BT convorbiri internaționale (cu Africa), British Airways (zboruri dus din Africa spre UK plătite eventual de firmă)

Film: The successful candidate

Să zicem că urma să mă dea afară pe mine iar el să-mi ia locul. Pentru mine era super ok. Primeam pachet compensatoriu, îmi luam o mică vacanță și mă angajam undeva unde să-mi placă. Pentru el nu era însă ok. De ce-ar fi plecat cu familie cu tot în Africa pentru a reveni peste un an exact în aceeași poziție în care fusese angajat în 2012?

Trebuia el să aibă niște aspirații ceva mai elevate. Între timp, Bacon Bap părea mulțumit. Am observat asta pentru că avea apetitul mai ridicat. Altminteri, același rânjet tâmp și aceiași frecvență a vizitelor la Starbucks. Fricosul de top hârțogar era la rândul lui mulțiumit. Aducerea lui Saffa echivala cu un cuvânt foarte drag lui: continuitate în echipă.

Șefu' lu' BaconBap ridică o sprânceană. "De ce plătim un colaborator cu atâția bani pentru un birou de pe o insulă mai mică decât Canary Wharf? Nu poate echipa existentă să se ocupe de asta?" Pasă perfectă pentru BaconBap care profitând de politica ușilor deschise, marchează. Se duce în biroul Fricosului și începe să se plângă de cât se târziu a lucrat el în fiecare noapte și că el va sucomba dacă nu i-l lasă pe Saffa. A uitat probabil să menționeze că ore întregi din cele petrecute în fața computerului erau dedicate achiziției ultimului tip de Audi sport. Modificat probabil pentru suport de burgeri și pahare de Coca-Cola.

Din păcate urechile ciulite la maxim ale Fricosului au auzit și alte lucruri despre Dregător, omul de 55 ani foarte amabil dar care era destul de secretos cu propriul rol și despre care nimeni nu știa foarte exact cu ce se ocupă. Panică maximă pentru fricos: ce control mai are el fără să știe tot ce mișcă? Parlamentări, investigații, ceva nervi și iată că vine și primul email comunicat de la Fricos. 

"După o atentă considerație nu mi-este deloc ușor să anunț că rolul Dregătorului va fi desființat. O parte dintre responsabilitățile lui ( de parcă ar ști care-s alea) le voi prelua eu, altă parte lui BaconBap. În numele conducătorilor țin să îi mulțumesc Dregătorului pentru întreaga contribuție" bla bla bla..

O falcă i-a rămas la loc, mestecând niște cartofi cu maioneză, dar cealaltă i-a picat. Lui BaconBap desigur. Bine, bine, vroia să-l aibă șef direct pe Fricos dar nu prin desființarea poziției intermediare, ci prin promovarea lui. Nu de-alta, dar bonusul ăla de-un sfert de milion primit de Dregător anul trecut îi cam surâdea. Ar putea să-și mai ia o mașină cu aer condiționat "cât mai puternic, să iasă mirosul de fast food.

Publicitate: Leon (ăsta e un lanț upmarket de fastfood din UK, tare drag lui BaconBap), Heinz (cât mai multa maioneză pentru BaconBap vă rugăm)

Film: The successful candidate

Un as mai avea în mânecă pe care vroia să-l folosească pentru bonusul de anul viitor. Asta e, îl va folosi acum ca să nu-și ia adio de la promovare. Așa că îl ia pe ocolite pe Fricos spunându-i că el îi cunoaște bine pe mai-marii de la fostul angajator și că aceștia l-ar vrea înapoi. Dar că el nu vrea să plece, că îi place aici și că știe că fostul angajator este foarte determinat să îl preia pe cel curent deci va avea niște cunoștințe foarte prețioase.

A uitat să-i spună că foștii șefi îl știu nu pentru talent ci pentru că era mereu o problemă, fiindu-i mult prea lene să-și miște curul gras la client. În ceea ce privește achiziția firmei, cumpărătorul urma a fi ăla care dă mai mult, fiind mai mulți interesați. Printre altele și corporația care m-a fâcut să scriu sute de pagini pe blog. Cum ar fi să revin acolo?

Fricosul era prea fricos ca să-și mai asume un risc, așa că i s-au aprins repede 3 beculețe în capul ăla chel și gol. Ding, ding, ding! Liberté, egalité, muiepesedé. Scuze, sunt obosit, asta era din alt film. Continuitate, familiaritate, sinergie. Și uite așa s-a repezit spre tastatură spunând că rolul Dregătorului este scos la concurs. Cum dracu' să-l scoți la concurs când tocmai îl desființasei adineauri?

Peste două zile, avem un alt mail de la chel. Are titlul 'The successful candidate' dar s-ar fi putut numi și 'Cel mai tare din parcare când parcarea era goală'. BaconBap era candidatul câștigător. Câștigător pe dracu'!

Vizibil mulțumit, Fălcosul s-a așezat la calculator mestecând de zor. Urma să dea și el un mail prin care era chipurile 'recrutat' succesorul lui. Ok, de ce n-aș aplica și eu acum? Măcar să am o dovadă palpabilă când o să mă întrebe de ce plec din firmă. N-apuc să mă dumiresc bine cui să trimit și ce că apare al doilea email de la BaconBap. Ce titlu are emailul? Have a wild guess! The Successful candidate!

Saffa fusese la fel de successful ca și Nicolae Ceaușescu la congresul al-XIV-lea sau ca Liviu Dragnea în pesedé. Ca să fiu corect până la capăt, o să relatez totuși și părerea celor care lucrează în firmă de cel puțin 5 ani. Aceștia, cunoscându-l pe Saffa din 2012, spun că a meritat promovarea după ce-și făcuse foarte bine treaba pe postul meu timp de 4 ani. 

Așa, și eu ce vină am? Sau trebuie să mai rămân 2-3 ani după care să plec într-un alt colțișor al planetei ca să mă aduca Saffa înapoi după 12 luni?

FINAL

Au început să se stingă luminile în cinematograf iar pe ecran curge genericul de sfârșit. Mai curge și niște maioneză din gura lui BaconBap al cărui fățoi imens acaparează tot ecranul. Iar eu mă uit la ceas și nu pot să cred cum am pierdut atâta timp să mă uit la filmul ăsta. 

Asta e, nu s-au terminat filmele pe pământ și sper ca la următorul să nu fiu doar figurant sau spectator, ci actor.

Caut final pentru o poveste cu un rucsac

Introducerea

Ultima găselniță a corporatiștilor londonezi este să poarte în spate un rucsac. N-am înțeles de ce până ce am început să merg cu metroul la ora de vârf. Moment din care îl port și eu în fiecare zi.

O umbrelă, cartea A clash of kings (am început-o acum un an) , o agendă, niște pixuri, un pulovăr ... Nu port mare lucru dar e voluminos. În majoritatea zilelor nu îl deschid de loc. Și atunci la ce îl folosesc?

Îl folosesc ... Pe post de burete sau tampon. Un tampon între spatele meu și alți corporatiști grăbiți care nu înțeleg noțiunea de spațiu personal. E un tampon care mă protejeză în a nu fi descălțat de alți călători care nu pot să aprecieze distanța între bombeul lor și spatele pantofilor mei. E un mijloc de a opri avalanșa de coate a unora care au impresia că persoanele din față sunt invizibile.

Intriga

Cea mai tare fază a fost într-una din zilele trecute. Ies din metrou la Bank. Ce să vezi, e coadă. Coadă de-aia care începe la ieșirea din tren și nu se mai termină până la ieșirea din subteran. Vorbim aici de un șir de 3 scări rulante, culoare de sute de metri, intersecții de culoare, tot tacâmul.

Mă înarmez cu răbdare și burdujesc bine rucsacul. Pentru că am bun simț și vreo șapte ani pe-acasă ( la ce mi-or trebui prin metropolele ăstea europene nu știu), păstrez o distanță decentă față de persoana din față. Gen 30-40 cm. 

Muuuult prea mult pentru persoana din spate. O împunsătură scurtă, o bombăneală.. Mă uit cu coada ochiului, o corporatistă la jumatea vieții, alungită și bățoasă. Merg mai departe dar încep să-mi pierd calmul proverbial care a rezistat la multe provocări în cariera mea corporatistă. Urmează o nouă împunsătură ceva mai violentă, moment în care nu puteam decât să mă întorc. În același timp să mă și opresc. Invitație deschisă la dialog.

Punctul culminant

Dintre toate combinațiile posibile de cuvinte pe care ar fi putut să le emită (cea mai probabilă era Sorry), ce credeți că a ales ciudata creatură cu o voce de babă înțepată în cur cu pole mount-ul de la proiector sau cu alte obiecte ascuțite din arsenalul corporatist?

Is there any reason why you're not moving?

Am deschis gura,am ridicat volumul la 80 de decibeli, am canalizat privirea în dreptul scorpiei ridicând în același timp degetul drept și...

Finalul

Și aici trebuie sa explic de ce n-am mai scris nimic pe blog din martie încoace. Am început să scriu postarea asta în aprilie, tot atunci am scris și primele 9 paragrafe dar... 

Între timp, am terminat un busy season, am alergat un maraton (și o să scriu pe blog despre el), mă antrenez pentru încă unul, am mai îmbătrânit cu un an dar de găsit un final pentru însemnarea asta tot n-am găsit. Să relatez faptele așa cum s-au întâmplat ar însemna să stric aspectul artistic al întregii însemnări. Un final fictiv cu iz de răzbunare ar răsplăti cu adevărat interesul cititorilor mei.

Nu vreau să fac precum scenariștii din LOST care au distrus un serial de 6 sezoane cu un final dezamăgitor. Așa că o să las la latitudinea fiecărui cititor să-și imagineze sfârșitul acestei postări. O replică tăioasă, o acțiune neașteptată, o pildă bine ticluită... Alegerea vă aparține.  

Dar nu fiți egoiști! Împărtășiți creațiile voastre printr-un comentariu la această postare sau, în cazul în care procesul e prea anevoios pe blog (știu, Google are niște măsuri de securitate cam stupide), comentați pe facebook (user:Corporatistu uniquetwo). Dacă eu nu am reușit nu înseamnă că trebuie să rămânem fără un final la povestea mea un un rucsac.

Curentul există și-n strainătate

A venit perioada aia a anului în care te uiți prin șifonier să scoți la lumină bluzele mai subțiri. La mine e invers. Eu caut fulare și bluze cu guler. Cât mai călduroase dacă se poate.

De ce? După trei ani în care cel mai estic loc din Europa în care an fost a fost Saint Malo, a venit timpul să umblu puțin și prin România. Țară în care se pare că a venit căldura și în care oamenii știu două modalități de a o combate. Fie prin două geamuri opuse deschise la maxim, fie prin aer condiționat care îți bate fix în față, spate sau în cap.

Acum sunt destul de șmecheri, fie pe facebook sau bloguri, fie de la măsuța vreunui post de televiziune care o să-ți spună  ca noțiunea de curent nu există decât în România. Alte limbi, chipurile, nu au un echivalent. În mod evident, e vorba de același tip de șmecher care n-a verificat afirmația decât prin Grecia, singurul loc unde se duce în concediu "pentru că prețuri ieftine și pentru că servicii ireproșabile". Am încheiat citatul.

Nu contează că majoritatea oamenilor au cel puțin un incomfort termic, nu contează ce spun bătrânii de zeci de ani. Dășteptul le știe el pe toate și continuă să-și susțină ideea că o pălitură de aer rece n-are ce rău să-ți facă. 

Pe principiul că na, dacă tot te caci la ușa omului (îi deschizi trei geamuri și două uși), de ce să nu-i bați și la ușă să-i ceri hârtie igienică (vezi gargara de mai sus).

Da, există curent și-n engleză!

Și acum hai s-o lămurim. Pe-aia lingvistică, nu pe-aia medicală. Nu de alta, dar n-are rost să reiau aici ceea ce orice doctor de familie poate să-ți spună. Dacă tot sunt "pe-afară" de vreo nouă ani, hai să vedem care e problema cu curentul pe meleaguri englezești.

Problema nu e nouă, nu e azi nici de ieri ci de când a început să se construiască. Cuvântul există tot de atunci, se nunește "draught" și are și adjectivul derivat "draughty" folosit ori de câte ori o încăpere are problema respectivă. Problemă care se rezolvă cu un "draught excluder" care poate fi de la o plăpumioară plasată strategic în dreptul ușii până la soluții complexe cu motorașe. Iar dacă ne uităm pe amazon sau ebay, draught excluder-ul ăsta are mai multe review-uri decât iphone 6s.

Moment în care vine iar șmecherul român și spune că în alte țări nu se vorbește totuși atât de mult despre curent precum în România. Păi nu, și pe bună dreptate pentru că nu e cazul. Oamenii au rezolvat cumva problema prin autoeducație.

La ei cum se face?

Am mers de multe ori cu trenul sau autobuzul prin Anglia. Majoritatea n-au aer condiționat. În rarele zile când e cald pe-afară, aerul e condiționat de călători prin deschiderea de geamuri / trape. Dar atenție! Fie sunt deschise geamurile de pe dreapta, fie cele de pe stânga. Niciodată ambele!

Am fost invitat în multe case sau apartamente. Un aparat de aer condiționat nu e o investiție prea rentabilă nici aici. Cu toate acestea, sunt și aici uneori zile călduroase. N-am văzut pe nimeni să deschidă două geamuri opuse sau un geam și o ușă.

Nu că aș fi schimbat prea multe jouburi, dar am fost în destule birouri. Mulțumesc lui Petrică și Metodologului, că m-au trimis la clienți. N-am pomenit nicăieri un aparat de-ăla de aer condiționat tip hotel, care e montat pe perete și îți bate fix în fățoi. Toți au instalații cu tavan fals și nu simți niciun curent de aer rece. Aa, s-a stricat odată un senzor de temperatură iar managerul de facilități și-a mișcat fundul să-l repare în două secunde. Asta fără ca reclamantul să fi fost vreun șef.

Dar vântul?

Și acum vine iar șmecherul și aduce argumentul suprem;

"Dar numai curentul te trage? Vântul nu te deranjează?"

Ba da. Mă deranjează. Și spun asta din punctul de vedere al unuia care a alergat ore în șir toată iarna antrenându-se pentru maraton. Daaar, n-am investit numai timp pentru asta, am investit și bani în echipament, astfel că sunt puține părți ale corpului neacoperite. Cu totul altfel stă problema în case, birouri și autocare unde aș prefera să mă îmbrac ceva mai lejer.

Așa că până una alta, șmecherule care ești lasă șmecheria și...

ÎNCHIDE DRACU' ușa !

Salateria

Am crezut că e doar o modă de vară dar acum e miezul iernii și nu s-a schimbat nimic. Am vrut să mă dau englezoi și să stau la o coadă lungă cât o zi de post pentru un sandwich. Din fericire, nu era cazul. Erau două cozi iar cea pentru sandwichuri și baghete nu era mai mare de trei persoane. Cea pentru salate avea însă cel puțin 50 de metri. Sau să zic .... 55 de yarzi?

Surpriza a venit însă la casierie. Am dat 4 lire pe bagheta mea. Mult! Dar corporatiștii care au ales salata au scos din buzunar între 7 și 9 lire. Care să fie cauza?

Ingredientele?

Sunt oare ingredientele din salată mai scumpe decât cele din baghete? Mi-e greu să cred. De fapt, singura diferență e că pâinea și untul sunt înlocuite de frunzele alea ridicole de salată verde și de dressingul franțuzesc super caloric. Pâinea e destul de scumpă pe meleagurile astea, iar salata verde e super ieftină.
Nu trebuie să fii un bun contabil ca să realizezi că te costă mai puțin să faci o salată.

Manopera?

Discutabil. Probabil de dragul artei, fata de la bar amestecă ingredientele cu dressingul și sarea de parcă ar face un cocktail pentru James Bond. Shaken, not stirred. După care le răstoarnă cu grație într-o caserolă.

Dar are și bagheta (fie ea și semi) arta ei de preparare. Tăiat pe din două, uns cu unt, așezat ingredientele unul peste altul, maioneză, sare și piper.

Cererea?

Cu siguranță da. Am spus-o din primul paragraf, lumea se înghesuie și nu e deranjată de faptul că plătește dublu comparativ cu un sandwich. Întrebarea e alta. De ce?

E sănătos și dietetic?

Probabil că la asta se gândesc cumpărătorii care se încolonează și stau la rând 20-25 de minute. Pe de o parte, există o campanie media fără fond și fără formă numită "5 a day" inițiată de NHS sistemul medical de stat. Campania recomandă îngurgitarea fără noimă a fix 5 porții zilnicede fructe și legume. Voi reveni cu detalii.

O altă lozincă vehiculată până și de restaurante este "Cut the carbs!", pe ideea, falsă de altfel, că trebuie să mănânci cât mai puțini carbohidrați ca să fii sănătos. O idee tâmpițică derivată de aici este și aia că trebuie să excluzi pâinea din regimul tău alimentar.

 Drept pentru care ma văd nevoit să trec la analiza surselor nutritive salată vs sandwich. Nu voi insista asupra zaharurilor, întrucât nici sandwichurile nici salatele nu posedă o cantitate semnificativă.

Fructe și legume

Cam cât? Cam cât de credul să fii să crezi că foile alea ofilite de rucola sau salată verde care alcătuiesc peste jumate din volumul salatei au vreo valoare nutritivă? Constituentul principal al lor este apa iar rolul principal în diete este că țin puțin de foame.

Un efect similar este dat de o sticlă de apă minerală ( pentru minerale) și două pastile de Tic Tac ( anti foame).

Proteine

În cazul în care optați pentru o salată de ton, probabil ați tras lozul câștigător în ceea ce privește consumul de proteine. Diferența nu este însă semnificativă. Să spunem că punem 100 de grame de carne / pește la o salată / un sandwich. În cazul acesta, o salată de ton va avea cu 10% mai multe proteine decât un sandwich cu pui.

Numai că tonul costă iar o salată cu ton poate ajunge și pânăla 9 lire în timp ce sandwichul cu pui rămâne la 4 lire. Să nu mai zic aici de conținutul de mercur al tonului care în cantități mari este nesănătos. Merită?

Grăsimi

Presupunem aici că am dori să evităm un conținut ridicat de grăsimi. E discutabil, pentru o persoană atletică se recomandă un procent de grăsimi în alimentație de 20%. Dar să presupunem că nu sunt toți maratoniști.

Să le evităm deci. Dar cum? Untul cu care e unsă bagheta și dressingul delicios din salată sunt la fel de bogate în grăsimi. Nu știu alții cum sunt dar eu pot să mănânc un sandwich și fără unt. Dar salata fără dressing? Neah!

Carbohidrați

Și ajungem în sfârșit la argumentul forte al salatiștilor. Cut the carbs, deci mâncați salată! Aaa, stai așa! Întrebare. De ce ai vrea să renunți la carbohidrați? M-am uitat așa la coada aia de 50 de metri și am observat că eșantionul e destul de nereprezentativ pentru populația din UK. Marea majoritate a celor care îngroșau coada la salate era formată din corporatiști care se aliniau la coadă și la sala de forță și la tot felul de crosuri ( evident în scopuri caritabile).

Nu sunt doctor, nici nu mă dau nutriționist dar parcă dieta unui sportiv are la bază carbohidrații. Nu mai vorbesc de cei care se antrenează pentru curse lungi ( de la semimaraton în sus), la ei dieta trebuie să conțină 50% carbohidrați. Și atunci, de unde toată isteria asta cu frunze și roșii?

Concluzia

Nu sunt primul nici ultimul care își dă cu părerea despre tema asta. Dar parcă toată teoria asta cu salateria mi se pare cam fumată.

Cei ce mă cunosc știu că îmi place calea de mijloc, deci o să continui să cumpăr atât sandwichuri cât și salate. Cu o mențiune însă: salata să îndeplinească doua condiții:

1. Să nu coste mai mult de 4 lire; și
2. Să se dea cu o chiflă gratis :)

actualizare

actualizare. Enter. Parolă acceptată. Și universul minunat al corporației se deschidea în toată splendoarea lui. Am început propoziția și titlul cu literă mică pentru un motiv. Asta era parola. Parola de la windows, lotus notes, câteva softuri proprii...

Am primit-o în 2003 de la IT-ist în același timp cu luarea în primire a laptopului. N-am mai schimbat-o până în 2011. Lucram la o corporație în consultanță, făceam rapoarte către clienți cum că sunt riscuri de securitate la ei. Că nu schimbă parolele în mod regulat, că nu sunt suficient de complexe, că au o grămadă de riscuri.

Pe principiul "nu fă ce face popa, fă ce spune popa", na. Aveam pretenții de la clienți, dar eu nu schinbasem parola aia de 9 ani. Nici n-avea majuscule, litere sau caractere speciale gen @ sau &. 

Dar nu despre parole aveam de gând să scriu azi. Vroiam de fapt să furnizez o actualizare, dar m-am luat cu vorba. 

Reverberații din trecut

Că vreau să nu, mă întorc iar la corporația aia la care am stat 8 ani și îmi aduc aminte de o chestie. Pe vremea când stăteam zile și nopți de iarnă la birou în așa-zisul busy season, mă mâna o curiozitate. Niște oameni din alt departament așteptau plictisiți să se facă ora 5, zgâindu-se la telefon. La 5 trecute fix își luau smartphone-ul de pe birou și se cărau acasă.

Bizareria continua prin mai, la sfârșitul busy seasonului. De data asta noi eram  ăia care plecam pe lumină iar ei începeau să se agite. Se agitau și ne întrebau necontenit despre timesheeturi, recuperabilități, WIP și alte bicuriozități ale căror înțeles îl știau doar ei. De, cică trebuiau și ei să închidă anul.

Acum însă încep să îi înțeleg. Nu de alta, dar am intrat în rândul lor. N-am schimbat numai citadela, dar din iunie am intrat în sfârșit în compania "selectă" a personalului suport. :) Să sperăm că mă va ține entuziasmul măcar până în mai 2016 când voi avea primul "busy season" pe rit nou.

Altminteri, să încheiem într-o notă veselă printr-o actualizare a situației altor personaje prezentate de-a lungul timpului pe blog:

- Începem cu dășteptul de la IT. A zburat. Nu știu pe cine a călcat pe coadă, dar nu mai e. Surprinzător, opera (softul in-house al corporației) încă trăiește.

- Continuăm cu contabila conțopistă. A ieșit. La pensie și pe ușa din spate. Nu neapărat în ordinea asta.

- Petrică și Metodologul s-au întors. Evident în Africa. Unde probabil se laudă cum le-au dat la vest europeni cu metodologia în cap.

- Maroniii au luat cu asalt Londra, alegându-și drept sediu Canary Wharf. De remarcat totuși că rămân uniți. Alte nații ...

- Tipicarul tocilar a reușit. Să-mi gasească un înlocuitor la trei luni după plecarea mea. Și la 6 luni după demisie. De atunci, se tot asigură că are coverage în departament. Nu știu ce o să facă cu el, ținând cont că surse credibile (Radioul public și un post tv) au anunțat ieri desființarea biroului din insulă a corporației mamă. Maxima zilei n-a oferit-o el, ci Președintele Camerei de Comerț și Industrie: Potențialele pierderi de job (aproximativ 100 de oameni) trebuie privite ca pe o oportunitate! Oportunitate să ce? Să intri în șomaj?

- Am amintit la un moment dat de M2N, fata cu doi neuroni împrăștiați care nu știe să păstreze un job sau un deal bun. Ei bine, a reușit să găsească un job la birou, visul ei. Mai multe nu știu, m-a scos de pe Facebook. Nu numai pe mine, ci pe mulți alții care au sfătuit-o în general de bine de-a lungul timpului.

- Vorbind despre Facebook, am vești bune. Am urcat de la 4 la 6 prieteni din Corporație. Cu C mare și la singular, că doar aia e prima mea corporație, cea în care îți faci prieteni mulți, pe viață. 

- Și ca să termin într-o notă de celebrare, tot de pe Facebook am aflat ceva plăcut despre doi dintre prietenii aștia 6 descriși mai sus. Aș fi putut jura că nici măcar nu se cunosc între ei. Nu știu de ce. Dar iată că Facebookul îmi spune că ea va deveni mamă iar el tată. Împreună. Să fie într-un ceas bun. Și după cum se întâmplă de obicei într-o familie de corporatiști, pun pariu că bebelușa o să stea cât mai departe de corporatii. O să fie pictoriță, negreșit :)

Și odată actualizarea fiind terminată, vă las cu bine și mă apuc de o nouă însemnare. Va fi despre ce mănâncă mai nou corporatiștii. Nu rahat, că aia mănâncă de la apariția speciei. Salate!!

Incertitudine

Vreau incertitudine,
Asta îmi lipsește în viață
Pur  și simplu m-am săturat
De certitudine excesivă.

Nu vreau controale, nici securitate
N-am nevoie de tracker, liste sau timesheet
Vreau să dispară auditurile
Cu tot sistemul birocratic din spate.

Vreau să fac o sarcină recurentă
Cum nu am mai făcut-o niciodată
Fără să urmez procedura,
Nici să fiu împins de la spate.

Tânjesc să fac chestii în ultima clipă
Să existe varietate,
Să pariez și să îmi asum riscuri
Necesare sau poate nu.

Nu vreau implicări pe proiecte,
Nici să fac schimb de taskuri cu colega,
Oricum scopul final ar fi sistematizarea,
Deci și mai multă certitudine.

Nu vreau să știu ce voi face azi,
Nici mâine, poimâine, luna asta sau următoarea
N-am chef să dau nimănui explicații cu ce mă ocup
Nici măcar mie însumi.

Vreau să vin dimineața
Să hotăresc pe loc ce program am
Nu-mi pasă dacă e încărcat sau nu
Vreau doar să iau singur decizii.

Chiar dacă pare utopic în totalitate
Chiar dacă m-aș sătura de nesiguranță
Vreau măcar un strop de incertitudine,
Altminteri am să mor de plictiseală.

Hmm.. Am vrut să scriu o însemnare pe blog și a ieșit o poezie neomodernistă. Cred că e grav!

The story of my life

Prolog

Am promis cândva că o să relatez pe blog despre modul în care am abordat ultimul interviu. Întrebarea e aceeași: Tell me about yourself. Raspunsul? Ca la piață! Depinde de cine întreabă.

Capitolul I: Urzeala scorpiilor

Să începem dară. Cu începutul. Aș fi putut zis multe despre primul iob. Ăla în care lucram week-enduri în serie, am dresat scorpii și am cunoscut cultul seniorității. Dar n-am făcut-o. Nu asta conta, nu asta vindea bine, nu asta cumpărau potențialii angajatori.

Aveam o problemă mai mare, problema continuității mai ales că aveam de explicat de ce am schimbat 5 angajatori. Trebuia să găsesc o constantă printr-o sută de variabile. Iar constanta s-a nimerit să fie masterul. 

Am făcut o facultate, am urmat un master în același domeniu timp în care am urmat un stagiarat la o firmă multinațională, urmând aceeași specializare. Perfect pentru logica englezească, incapabilă să urmărească un traseu diferit de cel al lor. După care am sumarizat într-o singură frază toate chestiile tehnice pe care le-am făcut acolo. Ce rost avea să insist? Detaliile erau în cv, eram la urma urmei un junior și urma să-mi concentrez timpul de antenă pe joburile mai recente.

Capitolul II: Încleștarea investitorilor

Urma să povestesc despre jobul din 2005. Un job care "cerea" niște intrebări ( begged some questions). De ce ai plecat de la primul job? Ce te-a atras la al doilea?  Întrebări pe care trebuiam să le evit (pre-empt) printr-o narațiune bine tâlcuită.

Așa că am început direct cu "răspunsul". Ăla corect. Politically correct, vroiam să zic. Nu am menționat niciuna din aberațiile la care am fost martor doi ani jumate. Am spus în schimb că mi s-au oferit niște oportunități la care alți tineri de 25 de ani au foarte rar accesul: să implementez adoptarea unor standarde și sisteme, să mențin relația cu șase potențiali investitori etc. Parcă m-am mai lăudat cu asta pe blog anul trecut.

Pe lângă aceste oportunități pe care le-am dus la capăt cu succes, am mai enumerat în treacăt și alte chestii pe care le-am făcut acolo. Nu am detaliat, erau trecute în cv iar interlocutorul ridica deja ochii exprimându-și ușor admirația. Până acum se lega totul bine.

Urma să explic iar de ce-am plecat așa că am folosit ocazia să introduc nu doar pe următorul, ci pe următoarele două joburi. Dar pentru asta trebuia să scot din mânecă un as pe care mulți ani îl ținusem ascuns: o calificare profesională recunoscută în UK dar nu și în România. N-am uitat să subliniez faptul că am obținut calificarea învățând și muncind în același timp. Am mai câștigat câteva puncte din partea intervievatorului, mai ales că noua calificare mi-a adus și o ofertă din străinatate. 

Aveam experiența neplăcută a unui interviu precedent în care un penis (mic) de intervievator mă întreba de ce n-am rămas acolo la al doilea job, că doar fusesem cumpărați de o mare multinațională. În mod evident penisul nu fusese atent la ce îi explicasem. Așa că, pentru orice eventualitate am făcut și acum precizarea că odată ce am terminat toate proiectele alea nu avea rost să rămân doar ca să apăs niște butoane. Pe lângă asta, am refuzat (inițial) și oferta din străinătate, că doar mă recrutase un fost șef să reformez o măgăoaie comunistă.

Capitolul III : Iureșul dăștepților

Ceea ce urma nu era însă deloc ușor de explicat: un job de doar patru luni. Să nu credeți că n-am avut ideea să îl omit pur și simplu de pe cv. Ceea ce am învățat însă în ultimii ani este că e mai greu să explici o pauză în carieră decât un job prost ales.

Contabile conțopiste, dăștepți de la IT, tot tacâmul. A fost o alegere mai bună pentru cariera de blogger decât pentru aia pe care o urmam de fapt. Așa că am explicat frumos că rolul care mi s-a dat nu corespundea deloc cu fișa postului la care aplicasem. Datorită unei privatizări defectuoase sau ceva de genul. Cumva o întorsesem în favoarea mea.

Iar apoi... Apoi potopul. I-am contactat pe cei cu oferta din străinătate, era încă valabilă și astfel am ajuns pe insulă. 

Capitolul IV: Festinul timesheeturilor

Urma să vorbesc despre ultimele două joburi. Trebuia să am grijă ce spun și să introduc în speechul meu elemente din fișa postului pentru care aplicam. Că doar interlocutorul meu asta vroia să cumpere.

 

La penultimul job am făcut.... Dar ce n-am făcut! Multe! Îl interesau toate pe omul din fața mea? Nu, doar câteva! Ălea câteva mi-au făcut plăcere? Nu. Le uram! Mă refer în principal la acel aspect al jobului legat de măsurarea eficienței unui proiect. Acela pentru care măsuram tot felul de aberații gen utilizare și recuperabilitate. Și asta în timp ce trebuia să fac și munca principală, cea pentru care fusesem de fapt angajat.

Probabil că în momentul ăsta mulți se întreabă de ce aș fi eu dispus să fac ceva ce uram la jobul precedent. Din fericire, NU o să am eu grija raportării propriei eficiențe per proiect. Și aici vine partea bună. Eu o să fiu ăla care o să primească rapoartele făcute de alții și o să le proceseze.

Cu alte cuvinte, cuvinte care ilustrează perfect atitudinea mea față de muncă, urăsc să fiu întrebat de alții ce fac. Să văd ce fac alții? Hmm, asta parcă nu mă deranjează 😁 Hai să precizez totuși că în noul rol nu trebuia să iau la întrebări pe nimeni, pur și simplu procesam niște date de la oropsiți și le trimiteam la oropsitor.

Inutil să menționez, procesul de gândire ilustrat în cele trei paragrafe de mai sus avea loc doar în mintea mea. Față de intervievator, aveam numai cuvinte de laudă față de tot acest proces de fațadă . Motiv pentru care omul a rânjit frumos, elegant (cât de cât!) și satisfăcut. Îi răspunsesem (fără ca el să fi deschid măcar gura!) și la ultima întrebare cheie.

Capitolul V: Dansul tipicarului

Chipurile, ultimul job e cel mai relevant. Nu și pentru mine. Nu mai trebuia să conving pe nimeni, treaba era făcută. O singură întrebare rămăsese nerostită, de ce plecasem de pe insulă și de la jobul cel cu tipicar tocilar.

Am construit o frază așa de frumoasă care sa conțină cuvintele afirmare și oportunitate, încât i-am smuls o exclamație de genul " you're so brave" interlocutorului meu. Trecuseră 25 de minute. După încă trei minute interviul era terminat. A fost urmat de o ofertă în câteva ore.

Epilog

Și apoi m-am urcat pe o șa și înainte să spun povestea așa, aș vrea să tragem și niște concluzii:

O greșeală pe care am făcut-o și eu la început e să lași orgoliul să te guverneze. Da, e ușor să te lași purtat de val și să te pierzi în detalii cu multele lucruri complexe pe care le-ai făcut tu. Poate că totuși noul angajator nu vrea să faci asta, deci identifică doar chestiile relevante pentru noul rol.

În mod similar, nu îți manifesta antipatia față de lucrurile considerate plictisitoare sau supărătoare la jobul precedent. S-ar putea ca interlocutorul să aibă o altă opinie despre ele.

Dacă ai ceva joburi la activ, nu te umfla prea mult în pene cu varietatea competențelor câștigate. Încearcă să găsești o constantă pentru toate cele 5-6-7 joburi pe care să o folosești apoi ca liant în narațiune. 

Nu te baza pe faptul că ce e îndepărtat în timp nu mai e relevant. La un alt interviu, am fost întrebat ce rezultate am avut la GSCE! Adică la bac. Mda, se pare că anumite calități sunt mai convingătoare cu exemple din "frageda pruncie" corporatistă.

Și nu în ultimul rând, lasă-le naibii de morcov, de limbaj de lemn și de lingușeală! Omul ăla are mintea mai odihnită, o să-și dea seama imediat! Și la urma urmei, omul ăla ar putea să-ți fie șef. Mulți ani! Ești sigur că vrei să începi relația asta așa?